Eşti aici

vindecare

Minunile Maicii Domnului de la Mănăstirea Hadâmbu

Inima Fecioarei Preacurate bate în ceruri pentru Biserica lui Hristos – Trupul Fiul ei cel preaiubit, luat din umanitatea ei feciorelnică. Maica Domnului simte în mod infinit iubirea dumnezeiască a Fiului, iar Fiul înțelege grija mamei și durerea ei de mamă pentru credincioșii năpăstuiți. El – Dumnezeul cerului și al pământului – nici nu mai are trebuință să o întrebe ceva, pentru că știe ca Dumnezeu sufletul ei din care Tatăl ceresc a plămădit sufletul lui.

Duhul Sfânt – Focul curățitor al universului

Dumnezeu Duhul Sfânt este pretutindeni (pantahou), umplând creatia de lumina cea dăruită ei în ziua întâi a zidirii și susținând-o în existență. Chipul Său este cu neputință de văzut, iar revărsarea Sa în harul cel necreat al lui Dumnezeu este simțită pretutindeni căci învrednicește de ființă toate câte sunt, plămădindu-le și unindu-le pe toate – asumate în umanitate – cu Dumnezeu.

Taina sărăciei

Săracul este mai aproape de cer pentru că nu are nimic pe pământ, se poate desprinde mai ușor de cele pământești care oricum nu-i aparțin, și poate descoperi valorile cerești ale umanității și puterea omului de-a se înălța prin iubire către Cel ce bogat fiind a sărăcit pentru noi.

Învierea lui Hristos – începutul învierii universale

Timpul îşi urmează cursul său, iar slăbiciunea şi durerea păcatului sunt manifeste în lume. Dar neantul lipsei de sens şi de Dumnezeu deja a fost biruit.

Strachina de cuvinte

Viaţa monahală nu se deosebeşte esenţial de viaţa de familie.

În copilărie, mergeam mult pe la mănăstiri. Duhul de liniştire monahal, asceza, slujbele de toată noaptea, glasul lin al marilor duhovnici îmi dădeau un fior de dincolo de veac, o pace adâncă, o fascinaţie vie.

Litaniile liturgice, sfintele moaşte, cântările de la strană, icoanele bizantine, toate acestea mi-au arătat adevărata esenţă a monahismului, cea de misiune liturgică şi ascetică a oamenilor rupţi de lume pentru a fi mai aproape de oameni... şi de Dumnezeu.

Învierea fiului văduvei din Nain – proorocie a Învierii lui Hristos

Evanghelia Învierii fiului văduvei din Nain este o parabolă tulburătoare despre viaţă şi moarte, despre nimicnicia acestei vieţi şi despre infinitul iubirii lui Dumnezeu pentru noi, despre trupul supus stricăciunii şi sufletul nemuritor, ambele sub puterea lui Dumnezeu.

Profesorul cerşetor

Asistăm de vreo două mii de ani la una dintre cele mai mari minuni ale Mântuitorului: vindecarea orbului din naştere. Adică a unui om care nu mai văzuse niciodată, care nu ştia cum e să vezi, care nu putea conceptualiza lumina. Căci niciun cuvânt de pe pământ nu poate să exprime lumina soarelui sau frumuseţea unui chip sau a unei flori. Sunt oameni care au orbit pe parcurs: aceştia se retrag într-un univers al amintirilor luminoase, adâncindu-se în izvorul minţii, în căutarea unei străfulgerări de lumină. Însă un orb din naştere este prizonier al întunericului total.

Duhul Sfânt – Focul iubirii dumnezeieşti

Dumnezeu Duhul Sfânt este pretutindeni, umplând creatia de lumina cea dăruită ei în ziua întâi a zidirii şi susţinând-o în existenţă. Chipul Său este cu neputinţă de văzut, iar revărsarea Sa în harul cel necreat al lui Dumnezeu este simţită pretutindeni căci învredniceşte de fiinţă[1] toate câte sunt, plămădindu-le şi unindu-le pe toate – asumate în umanitate – cu Dumnezeu.

Istoria lunatică a lumii

Exegeţii creştini o numesc vindecarea fiului lunatic. Este vorba despre o minune dumnezeiască săvârşită de Mântuitorul Hristos asupra unui copil posedat de un duh necurat. Acest duh lucra într-un ritm interior cu succesiunea cosmică a lunii, o dată pe lună, de obicei când este lună plină. Duhul se integra astfel în ritmul lunar al vieţii, se ascundea în spatele magnetismului mensual şi încerca să fure sensul cosmic al vieţii pentru a justifica posedarea.

Tavanul de nefiinţă

În Evanghelia din Duminica a II-a a Postului Mare se vorbeşte despre vindecarea unui paralitic de către Mântuitorul Hristos. Doctorul veacurilor vorbeşte în casă, şi mulţime mare de oameni îl înconjoară din toate părţile, sorbind fiecare cuvând rostit de gura lui Dumnezeu. Nimeni nu poate ajunge la El din cauza celorlalţi, care-L împresoară ca o menghină umană, plină de sete de cele cereşti.

Pagini