viaţă

Trăim într-o societate globalizată: mâncăm carne din Brazilia, asezonată cu sare de Hymalaia, călătorim prin internet şi televiziune în cele mai îndepărtate locuri de pe pământ. Toate acestea nu sunt neapărat un lucru rău, însă ele pot însemna o cheltuială enormă de energie, care presupune poluare, epuizarea resurselor, încălzire globală etc.

Mănăstirea Hadâmbu, un Athos românesc și o lumină universală a sfințeniei, odihnește pe pământ între dealuri, departe de drumurile tulburate de zgomot, departe de orașe și de freamăt lumesc, undeva suspendată între cer și pământ, înălțându-se parcă mereu mai sus, undeva unde numai sufletul mai poate pătrunde. După drumuri sinuoase, uneori desfundate, sate pestrițe și sărăcăcioase, păduri parcă nesfârșite, pe culmile dealurilor se înalță ca o cruce a firii Mănăstirea Hadmbu. E o catedrală de lumină albă, revărsată din cer, iluminată interior, cu lumina izbuncnind de pretutindeni.

Sfinții sunt prezenți în cer la Liturghia veșnică, lângă moaștele lor, cutreieră spitalele și ascultă acatiste, stau alene aproape de patul vreunui suferind, urlă în mintea unuia care trece linia de tramvai fără să se asigure, dansează liturgic la botezul vreunui prunc care le poartă numele.

Cea mai mare credinţă a lumii strânge tot mai mulţi persecutori. Chiar necreştinii ar trebui să se îngrijoreze de aceasta. Creştinismul creşte la fel de repede cum creşte umanitatea însăşi. Religia cu 2,2 miliarde de aderenţi însă nu poate conta pe siguranţă în multe locuri ale lumii, unde rostirea numelui lui Iisus este o crimă.

De cele mai multe ori, Biserica înfierează acest păcat îngrozitor, această crimă oribilă de a-ţi omorî copilul în pântece. Este de fapt o dublă crimă, care priveşte suprimarea extrem de violentă a vieţii pământeşti din pruncul firav, abia ivit la viaţă, dar şi uciderea premeditată a sufletului lui, care nu are posibilitatea să primească Lumina cea veşnică a Botezului şi să adune lumină prin rugăciune şi virtuţi.