ucidere

Frumoasa Oana Andone ne spune senil că Irlanda a legalizat avorturile pruncilor nemuritori, iar imediat după această ştire ne arată o căţeluşă care a născut în aeroport opt căţeluşi. Este definiţia totală a postului animalic care încurajează uciderea în rândul umanoizilor.

Dumnezeu dă viaţă. Înfloreşte, gângureşte în prunci, înverzeşte pomii, mângâie merele în soare, înseninează cerul, se joacă cu gâzele, plouă cu lacrimi de viaţă peste câmpurile însetate, priveghează la nesomnul gravidelor, aşteaptă sfielnic rodirea înmiresmată de viaţă, hrăneşte puii de corb, suflă alene asupra mugurilor speriaţi căldura Duhului Sfânt. Dumnezeu îşi dă Fiul să moară pentru viaţa lumii, stăruie în încleştarea morţii şi o sfărâmă cu puterea iubirii Sale infinite. Dumnezeu este Viaţa.

Astăzi sărbătorim naşterea celui mai mare om născut din femeie. Ioan, „prietenul Mirelui”, pruncul cel răsărit din cuvânt ceresc, se naşte astăzi pe pământ.

Astăzi cinstim pe Sfânta Muceniţă Filoteea, o fetiţă care a fost omorâtă de tatăl ei, din cauza bunătăţii şi milosteniei ei, sau mai bine zis din cauza iadului din sufletul lui. E un episod emblematic în războiul înverşunat al binelui împotriva răului, e o etapă în încrâncenarea violenţei împotriva purităţii îngereşti tot mai rar de găsit pe această lume. Sărbătoarea însângerată de astăzi e despre vocaţia mucenicească a milosteniei, despre valoarea care trece peste veacuri în veşnicie, nealterată de tina şi de noroiul răutăţii, despre nevinovăţia ucisă a acestei lumi.

Încă de la începutul istoriei, omul căzut din rai încearcă să-L omoare pe Dumnezeu. De la cădere, prezenţa lui Dumnezeu era o rană cu neputinţă de suportat pentru omul viclean şi ucigaş. Era o amintire plină de durere şi de revoltă a raiului pierdut, era sfâşierea lăuntrică a omului când îşi aducea aminte că a fost frumos şi bun, era scrâşnetul de dinţi la memoria pierdută a îmbrăţişării părinteşti, atunci când Adam stătea pe pieptul Tatălui şi asculta bătăile inimii lui Dumnezeu.

De cate ori trece Prohodul Domnului peste noi, ca un noian devastator, ca un tsunami de durere, o idee mi se sapă în minte ca-ntr-un mormânt: cum este posibil, cum am putut să facem aşa ceva? Cât de cretin şi de blestemat să fii să omori pe Dumnezeu? Cât de orb şi de nemernic să fii? Cum să ucizi pe Cel care ţi-a dat viaţă? Cum să umpli de răni pe Cel ce te vindecă? Cum să biciuieşti pe Cel ce te mângîie? Cum să pui coroană de spini Celui ce te-a încoronat împărat al făpturii? Cum să străpungi mâinile care te-au zidit? Cum să reduci la tăcere pe cel ce te-a învăţat să vorbeşti?

Spuneam deunăzi că secularizarea de tip occidental în care am intrat întreaga planetă, fără să ne dăm seama, e o întoarcere la lumea dinainte de Hristos. Adicătelea, lumea post-creştină este de fapt o lume pre-creştină, cu toate păcatele şi iluziile ei.