răutate

De multe ori auzim vorbindu-se despre „deochi”. „E deocheat săracu” se aude sporadic oridecâte ori cuiva îi e rău sau suferă de vreun atac sau vreun puseu de boală. Unii socotesc acest fenomen fiziologic uman a fi o simplă speculaţie populară, plină de convingeri oculte sau de superstiţii ante-creştine. Alţii, dimpotrivă cred că deochiul poate fi devastator pentru fiinţa umană, mai ales pentru fiinţele vulnerabile, copii, bătrâni sau bolnavi, putând aduce suferinţă şi chiar moarte celor vizaţi de el.

Prima oară când am părăsit ţara aveam 16 ani şi mergeam spre Franţa, via Ungaria. Când am văzut stepele nesfârşite ale Panoniei, imediat după controlul vizelor, am început cu lacrimi în ochi să recit în minte Luceafărul. Ţara mea mi-a părut atunci – şi nu numai - nu numai un teritoriu, ci o inimă imensă care bate în ritmul vieţii lui Dumnezeu. Mii de imagini se amestecau în mintea mea – istorie, religie, cultură, peisaje, oameni, cuvinte, literatură, biserici. Atunci am realizat că nu poţi valoriza ceva sau pe cineva decât atunci când eşti aproape să-l pierzi.

În Statele Unite, de câţiva ani, însă exploziv în ultimul, se discută tot mai mult despre relaxarea legislativă care să permită cuplurilor de homosexuali să se căsătorească şi să adopte copii. De când Obama s-a pronunţat în favoarea acestor uniuni contra naturii, societatea americană a intrat într-o nouă fază, aceea a legitimării politice a acestei teme. Republicanii susţin căsătoria tradiţională, iar democraţii susţin în general lărgirea sferei semantice a acestei realităţi.

Viaţa omenească se desfăşoară într-o înlănţuire de cauze şi efecte în care suntem prinşi fără scăpare. Este o închisoare în care nu există grilaje, gratii, lanţuri şi încuietori văzute, însă din care nu mai poţi evada niciodată. În această perspectivă se află orarul zilnic, cele 8 ore de muncă, necesitatea hrănirii de trei ori pe zi, necesităţile trupeşti, oboseala, stricăciunea trupului nostru condamnat la moarte înainte de a se naşte. Un părinte din pustia Egiptului plângea în fiecare zi, şi atunci când a fost întrebat de ce plânge a răspuns: Plâng pentru că încă mai mănânc...

După Crăciun, toată creştinătatea evocă terifiată Măcelărirea copiilor de către Irod. O crimă ale cărei proporţii nu poate fi evaluată niciodată. Unii încearcă să atenueze oroarea spunând că nu au fost 14 000 de prunci, ci doar câteva sute bune, ca şi cum uciderea unui prunc sau mai multor mii nu este din acelaşi registru al iadului.

În Occident mai ales, uciderea pruncilor este motiv de reflecţie, de valorizare a vieţii şi de gândire mai adâncă asupra adevăratelor priorităţi ale umanităţii. La noi parcă trece prea uşor aces episod al istoriei fugare a lui Dumnezeu pe pământ.

De ceva vreme – de prea multă simt – sunt un fan al desenelor animate. Unii mă acuză că sunt prea infantil, însă adevărata cauză a acestei pasiuni statornice este faptul că pruncii mei sunt înnebuniţi după instantaneele legate unele de altele, care dau a realitate. Imediat ce se schimbă programul, cei doi mai mari încep să urle că vor la filme adevărate (animate) nu la iluziile cu oameni, peisaje etc. Ştirile îi deprimă, discovery e desuet, filmele nu înseamnă nimic etc.

Grecia se află într-un impas financiar masiv, peste 25% dintre oamenii activi fiind în şomaj, iar peste jumătate dintre tineri neavând un loc de muncă. Criza se resimte în toate sectoarele sociale, de la miile de magazine închise care au dat faliment, până la săracii care se îngrămădesc la o strachină de supă dată de vreo Biserică sau organizaţie umanitară.