Eşti aici

rană

“Gunoiul palat și rănile mărgăritar”

În plângerea firii la porțile raiului, omul înțelege că adevăratele valori nemuritoare ale vieții sunt locuirea cu Dumnezeu, iubirea cea infinită a Stăpânului, preumblarea cu Hristos prin răcoarea serii, hrănirea din pomii raiului care sunt – după Sfântul Maxim Mărturisitorul – ideile lui Dumnezeu, podoabele cele strălucitoare ale jertfei lui Hristos pentru umanitate.

Strachina de cuvinte

Viaţa monahală nu se deosebeşte esenţial de viaţa de familie.

În copilărie, mergeam mult pe la mănăstiri. Duhul de liniştire monahal, asceza, slujbele de toată noaptea, glasul lin al marilor duhovnici îmi dădeau un fior de dincolo de veac, o pace adâncă, o fascinaţie vie.

Litaniile liturgice, sfintele moaşte, cântările de la strană, icoanele bizantine, toate acestea mi-au arătat adevărata esenţă a monahismului, cea de misiune liturgică şi ascetică a oamenilor rupţi de lume pentru a fi mai aproape de oameni... şi de Dumnezeu.

Despre pierderea lui Dumnezeu

De fiecare dată când intrăm în Săptămâna Pătimirilor Domnului, o acută senzaţie de întuneric se înstăpâneşte peste lume. Conflictele devin ireconciliabile, durerile ies din străfundurile inimii pentru a răni încă o dată, cu o vigoare tot mai mare, boala fără de leac a păcatului devine mai evidentă, izvoarele morţii ies din adâncuri. Peste toate, Evanghelia vesteşte taina suferinţei, a morţii veşnice. Biserica se înveşmântează în lacrimi. Smochinul cel neroditor devine numitorul comun al umanităţii străpunse de boldul morţii.