monahism

În vara anului 2004 a trecut la Dumnezeu Părintele Dionisie Ignat de la Schitul Colciu – Muntele Athos. Lumina de har a prezenței sale pe pământ devine cu atât mai vizibilă cu cât trupul său se întoarce în pământ, iar sufletul său se ridică la Cel pe Care l-a dorit cu iubire toată viața.

Îmi amintesc pe când eram copil, aveam vreo patru ani pe-atunci cred, că am mers la Părintele Cleopa, la Sihăstria, împreună cu tatăl meu, preot, pentru a asculta vorbele de duh ale Părintelui Cleopa. În faţa chiliei lui, curtea devenise un amfiteatru al veşnicei, plin ochi de oameni veniţi de prin toate colţurile ţării, pentru a asculta cuvintele pline de Duh Sfânt şi de umor duhovnicesc sănătos, ale marelui predicator.

A murit Părintele Teofil, Stareţul Mănăstirii Pângăraţi din Neamţ. După o suferinţă atroce, primită cu răbdare şi mulţumire, călugărul şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Pentru că am făcut Seminarul teologic de la Mănăstirea Neamţ împreună, aş îndrăzni să vorbesc câteva cuvinte despre personalitatea sa.

Într-o discuţie pe care am avut-o cu un stareţ de pe vârf de munte din zona Neamţ, din vorbă în vorbă, am ajuns la numărul de ucenici, fraţi de mănăstire pe care îi are. „Numai doi” a spus acesta. „Au fost vreo douăzeci după revoluţie, dar aproape toţi au plecat. La muncă în străinătate”. Dincolo de aparenţa ironică a situaţiei – doritori de viaţa îngereaască, de votul fecioriei, sărăciei şi ascultării, pleacă la muncă în ţări străine – discuţia reflectă o realitate mult mai adâncă, de un tragic real, generator de suferinţă: atenuarea vocaţiei monahale şi preoţeşti în genere.