moarte

Identitatea cerească dintre Cruce şi Înviere şi necesitatea unirii lor în viaţa Bisericii este afirmată de toate textele liturgice ale Triduum-ului: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău este; şi spre ea nădăjduimd Te lăudăm pe Tine, Dumnezeul nostru”[1]. Învierea lui Hristos, prin iertarea pe care o revarsă peste lume este răscrucea istoriei universului: de aici nu mai poate fi vorba de neputinţă sau ignoranţă, ci doar de rea voinţă şi răutate diabolică.

Sărutul este de bună seamă, din vremuri imemoriale, semnul unei apropieri între oameni. Este semnul iubirii exprimate prin trup, prin ceea ce are mai de preţ omul. Gura omenească este sediul vorbirii de Dumnezeu, poarta logosului interior, începătura hrănirii şi implicit a supravieţuirii noastre şi intrarea lui Dumnezeu în noi prin Euharistie. Prin intermediul gurii ne hrănim cu Dumnezeu, sărutăm icoanele şi pe cei dragi, vorbim cele bune şi exprimăm sinele nostru interior.

Versetul programatic şi profetic, pe care Hristos îl rosteşte la începutul activităţii Sale de Mântuitor şi vindecător, arată temeiul şi scopul prezenţei Sale pe pământ: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 18).

De multe ori m-am întrebat cum este posibil ca, în această lume a materiei stăpânitoare, cei doi bani ai văduvei să însemne mai mult decât milioanele date de vreun sponsor generos. Mântuitorul Însuşi o spune şi dacă o spune El, trebuie să fie adevărat. Dar cum?

Dintr-un leu nu se fac catedrale decât în zeci de ani şi în sute de mii de donatori săraci. Cei doi bani, însumaţi cu alţi doi fac patru în iconomia acestei lumi. Materia se împarte, se conservă în cantitate şi se multiplică în părţi. Puţinul e puţin, oricât de mult sens i-ai da.

Jurnalul Vaticanului, L'Osservatore Romano, a sugerat că medicii care avortează fetuşii şi susţinătorii eutanasiei folosesc acelaşi argumente ca naziştii din Germania care exterminau în masă evrei în programul de eugenie.

Într-o societate decreştinată şi plină de barbarie corect politică, universalitatea morţii pentru oameni a micşorat extrem valoarea vieţii umane, dăruite de Dumnezeu şi hotărâtoare pentru veşnicia persoanei.
Euthanasia nu este un concept nou: de la spartanii care aruncau copiii bolnavi sau neviabili pe stâncile cetăţii până la practicile tribale africane care suprimau viaţa copiilor cu dizabilităţi, ea s-a extins astăzi devenind un fenomen de dezbatere mondială.

O Biserică creştină care clamează caracterul ei sacrosanct şi sobrietatea liturgică, pentru a-şi justifica lipsa de acţiune pe plan social, este sortită să se secularizeze ea însăşi.

Un editorial în prestigioasa revista British Medical Journal produce din nou stupoare şi revoltă în inima a milioane de oameni. Editorialistul vorbeşte despre practica deshidratării sistematice a pacienţilor cu demenţă pentru a induce moartea.
Editorialul sugerează ca legea să nu interfereze cu doctorii care doresc să deshidrateze până la moarte pacienţii care au resurse financiare precare.

Un articol recent din cotidianul USA Today a povestit despre oroarea trăită de o femeie de 31 de ani din China, Pan Chunyan, care a fost forţată să avorteze.

Singurul motiv al faptului că noi ştim de acest măcel, este explozia reţelelor sociale în ţara comunistă.

Pan era însărcinată în 8 luni cu cel de-al treilea copil, ceea ce încalcă legea absurdă a Chinei. Aşa că i s-a spus că îşi poate păstra copilul numai dacă va plăti amenda de 8640 de dolari.

Unul dintre argumentele susţinătorilor avortului este că acest lucru este necesar în multe cazuri pentru salvarea vieţii mamei. O sarcină toxică, care ameninţă viaţa mamei, trebuie suprimată, spun ei.
De aici, contextul s-a tot extins până s-a ajuns la libertatea de a face ce vrei cu corpul tău, sau cu libertatea femeilor de a ucide pruncii din pântecele lor.