moarte

Evanghelia Învierii fiului văduvei din Nain este o parabolă tulburătoare despre viaţă şi moarte, despre nimicnicia acestei vieţi şi despre infinitul iubirii lui Dumnezeu pentru noi, despre trupul supus stricăciunii şi sufletul nemuritor, ambele sub puterea lui Dumnezeu.

Tot mai multe anchete sociologice din întreaga Europă arată clar că guvernele ţărilor europene, în încercarea disperată de a demonstra toleranţa, bunul simţ, civilitatea esenţială şi diversitatea valorilor, au discriminat vădit şi uneori ireversibil comunităţile majoritare de creştini din ţările respective. Creştinismul, din valoarea supremă a umanităţii chemate la îndumnezeire, a devenit o religie ascunsă, tolerată pe alocuri, înfierată în fiecare zi de cerberii euro-corectitudinii politice.

Am scris deunăzi despre bolile de inimă şi despre congruenţa cauzală dintre ele şi modul de viaţă al omului modern, în care sinceritatea inimii este abandonată în favoarea arivismului, plăcerii şi uitării de Dumnezeu.

Continuând analiza asupra hărţii malefice a vieţii umane, cu boli, suferinţe, războiae şi multă, multă moarte, să ne oprim puţin asupra unui alt flagel cutremurător al umanităţii, care seceră milioane de vieţi anual: cancerul.

Numărul femeilor ucise din cauza genului lor este similar – 191 de milioane de oameni – cu numărul tuturor oamenilor ucişi în războaie sau conflicte armate în secolul 20.

Dacă te plimbi pe stradă printr-un oraş din România, pe lângă tonetele cenuşii care au devenit un brand de ţară, dincolo de verticalitatea obscură a blocurilor comuniste sau de imprevizibilul aventuros al gropilor din caldarâm, poţi decela o amprentă spirituală a neamului, cu toate valorile, prejudecăţile sau virtuţile lui.

Dacă un om ar veni în România după 20 de ani, ar observa că fomele de relief urban nu s-au schimbat fundamental, însă s-au cosmetizat grăbit, s-au pus paravane peste suferinţa de decenii, au apărut firmele luminoase care ascund sărăcia şi inegalitatea.

A murit Părintele Teofil, Stareţul Mănăstirii Pângăraţi din Neamţ. După o suferinţă atroce, primită cu răbdare şi mulţumire, călugărul şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Pentru că am făcut Seminarul teologic de la Mănăstirea Neamţ împreună, aş îndrăzni să vorbesc câteva cuvinte despre personalitatea sa.

În timpul slujbei liturgice de pomenire a celor adormiţi, preotul stropeşte cu vin darurile de pâine şi colivă. De asemenea, la slujba înmormântării, mormântul se stropeşte cu vin în chipul crucii.

Toţi sectanţii de pe lume întreabă despre despre acest gest liturgic: ce, bea vin mortul? Desigur că nu, trebuie să fie stupid cineva să creadă acest lucru. Ritualul pomenirii celor adormiţi este unul liturgic şi simbolic.

Cine meditează la cuvintele Mântuitorului Hristos „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-mi urmeze Mie (să fie ca Mine)” apelează la o gândire simţitoare esenţial diferită de cugetarea raţională şi logică a creierului. Simt aşadar că urmarea lui Hristos înseamnă în primul rând lepădare de eul meu centrat pe sine şi îmbrăţişarea vocaţiei de sacrificiu şi de suferinţă a lui Hristos. Este o mişcare duală, în care pe măsură ce se goleşte de propriile iluzii, omul începe să devină văzător al celor dumnezeieşti, prin fereastra luminoasă a Crucii.

De cele mai multe ori, Biserica înfierează acest păcat îngrozitor, această crimă oribilă de a-ţi omorî copilul în pântece. Este de fapt o dublă crimă, care priveşte suprimarea extrem de violentă a vieţii pământeşti din pruncul firav, abia ivit la viaţă, dar şi uciderea premeditată a sufletului lui, care nu are posibilitatea să primească Lumina cea veşnică a Botezului şi să adune lumină prin rugăciune şi virtuţi.

De fiecare dată când intrăm în Săptămâna Pătimirilor Domnului, o acută senzaţie de întuneric se înstăpâneşte peste lume. Conflictele devin ireconciliabile, durerile ies din străfundurile inimii pentru a răni încă o dată, cu o vigoare tot mai mare, boala fără de leac a păcatului devine mai evidentă, izvoarele morţii ies din adâncuri. Peste toate, Evanghelia vesteşte taina suferinţei, a morţii veşnice. Biserica se înveşmântează în lacrimi. Smochinul cel neroditor devine numitorul comun al umanităţii străpunse de boldul morţii.