Mănăstirea Hadâmbu, un Athos românesc și o lumină universală a sfințeniei, odihnește pe pământ între dealuri, departe de drumurile tulburate de zgomot, departe de orașe și de freamăt lumesc, undeva suspendată între cer și pământ, înălțându-se parcă mereu mai sus, undeva unde numai sufletul mai poate pătrunde. După drumuri sinuoase, uneori desfundate, sate pestrițe și sărăcăcioase, păduri parcă nesfârșite, pe culmile dealurilor se înalță ca o cruce a firii Mănăstirea Hadmbu. E o catedrală de lumină albă, revărsată din cer, iluminată interior, cu lumina izbuncnind de pretutindeni.
