minune

Inima Fecioarei Preacurate bate în ceruri pentru Biserica lui Hristos – Trupul Fiul ei cel preaiubit, luat din umanitatea ei feciorelnică. Maica Domnului simte în mod infinit iubirea dumnezeiască a Fiului, iar Fiul înțelege grija mamei și durerea ei de mamă pentru credincioșii năpăstuiți. El – Dumnezeul cerului și al pământului – nici nu mai are trebuință să o întrebe ceva, pentru că știe ca Dumnezeu sufletul ei din care Tatăl ceresc a plămădit sufletul lui.

Mănăstirea Hadâmbu, un Athos românesc și o lumină universală a sfințeniei, odihnește pe pământ între dealuri, departe de drumurile tulburate de zgomot, departe de orașe și de freamăt lumesc, undeva suspendată între cer și pământ, înălțându-se parcă mereu mai sus, undeva unde numai sufletul mai poate pătrunde. După drumuri sinuoase, uneori desfundate, sate pestrițe și sărăcăcioase, păduri parcă nesfârșite, pe culmile dealurilor se înalță ca o cruce a firii Mănăstirea Hadmbu. E o catedrală de lumină albă, revărsată din cer, iluminată interior, cu lumina izbuncnind de pretutindeni.

Citind un excerpt din “Patericul athonit“ mi-am adus aminte de o întâmplare similară petrecută în pelerinajele mele la Muntele Maicii Domnului, în Athos. Să ascultăm mai întâi cuvintele părinților:
“Câțiva părinți culegeau zarzavaturi din gradinile lor și le puneau lângă cărările schitului, care erau folosite des de călugări, pelerini, muncitori, astfel ca toți aceștia să se bucure de milostenia părinților, luând orice aveau nevoie.

Printr-o suită de împrejurări, am reuşit să privesc operaţia de cezariană printr-un geam, înfăşurat în harnaşament antiseptic, cu mască, bască, mănuşi de latex, halat, papuci de plastic.
De două zile (iul 2011 n.n.), soţia mea a născut cel de-al treila copil. O fetiţă. Din fericire, printr-o suită de împrejurări, am reuşit să privesc operaţia de cezariană printr-un geam, înfăşurat în harnaşament antiseptic, cu mască, bască, mănuşi de latex, halat, papuci de plastic. Eram ca la război. Un război de uzură ce se poartă la frontiera dintre viaţă şi moarte.

Care este inamicul public al Bisericii şi al creştinismului?

Spuneam deunăzi că am senzaţia că religia creştină se diluează ireversibil la atacurile necontenite ale societăţii de consum. Mă gândeam o dată, în timpul unei slujbe sfinte, care este cel mai mare duşman al creştinismului.

Asistăm de vreo două mii de ani la una dintre cele mai mari minuni ale Mântuitorului: vindecarea orbului din naştere. Adică a unui om care nu mai văzuse niciodată, care nu ştia cum e să vezi, care nu putea conceptualiza lumina. Căci niciun cuvânt de pe pământ nu poate să exprime lumina soarelui sau frumuseţea unui chip sau a unei flori. Sunt oameni care au orbit pe parcurs: aceştia se retrag într-un univers al amintirilor luminoase, adâncindu-se în izvorul minţii, în căutarea unei străfulgerări de lumină. Însă un orb din naştere este prizonier al întunericului total.

Vaticanul a publicat „Normele privind maniera de procedură în discernământul presupuselor Apariţii şi Revelaţii”, lucrare care este în uz în Biserica Catolică din 1978, însă până acum a fost accesibilă doar în limba latină, niciodată publicată oficial şi circula doar între episcopi şi specialişti.

Sfântul prooroc Ilie este temeiul proorocilor. Aceasta întrucât a vorbit cu Dumnezeu, L-a văzut pe Muntele Horeb şi a simţit mireasma harului şi adierea lină a prezenţei Lui în toată viaţa sa. Proorocie înseamnă în primul rând aprofundare a vieţii lui Dumnezeu în viaţa ta, vedere a tainelor dumnezeieşti prin fecioria inimii: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Vestitorul binefacerilor sau pedepselor dumnezeieşti este în primul rând prietenul de sfat al Stăpânului.

Preotul, care atunci când rosteşte: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi”, nu se frânge măcar o părticică din el, nu a înţeles consanguinitatea noastră cu Mielul jertfit pentru păcatele oamenilor.
Pescuirea minunată este una dintre minunile Mântuitorului Hristos la începutul propovăduirii Sale. Ea este însoţită de chemarea la propovăduire a apostolilor, ca pescuire minunată a lui Hristos a viitorilor pescari de oameni şi păstori de suflete.

Într-o lume în care teroarea vizuală şi materială stăpâneşte peste tot, există străfulgerări de cer revărsate peste oameni. Sunt persoane care locuiesc în materie într-un mod integral, desfiinţându-şi simţurile sufleteşti, raportându-se doar la pământ, plăcere şi stăpânire. Răul se infiltrează în creaţia lui Dumnezeu transformând materia în zid implacabil între oameni şi Dumnezeu, înconjurându-i cu instinctualitate şi cu păcat, amputându-le braţele sufletului care se ridică la rugăciune în formă de cruce.