Eşti aici

mănăstire

Cuvintele ucid

De bună seamă, dintre miliardele de cuvinte care se spun şi s-au spus pe pământ, imensa majoritate se scurg în eter şi se întorc în nefiinţa din care au fost zămislite. E atât de multă nimicnicie în vorbirea lumii, atâta convenţie stearpă şi castratoare, încât o frică mai presus de lume te cuprinde dacă te-ai gândi la extensia pierderii de timp în viaţa noastră.

Strachina de cuvinte

Viaţa monahală nu se deosebeşte esenţial de viaţa de familie.

În copilărie, mergeam mult pe la mănăstiri. Duhul de liniştire monahal, asceza, slujbele de toată noaptea, glasul lin al marilor duhovnici îmi dădeau un fior de dincolo de veac, o pace adâncă, o fascinaţie vie.

Litaniile liturgice, sfintele moaşte, cântările de la strană, icoanele bizantine, toate acestea mi-au arătat adevărata esenţă a monahismului, cea de misiune liturgică şi ascetică a oamenilor rupţi de lume pentru a fi mai aproape de oameni... şi de Dumnezeu.

Pierdut: vocaţie monahală

Într-o discuţie pe care am avut-o cu un stareţ de pe vârf de munte din zona Neamţ, din vorbă în vorbă, am ajuns la numărul de ucenici, fraţi de mănăstire pe care îi are. „Numai doi” a spus acesta. „Au fost vreo douăzeci după revoluţie, dar aproape toţi au plecat. La muncă în străinătate”. Dincolo de aparenţa ironică a situaţiei – doritori de viaţa îngereaască, de votul fecioriei, sărăciei şi ascultării, pleacă la muncă în ţări străine – discuţia reflectă o realitate mult mai adâncă, de un tragic real, generator de suferinţă: atenuarea vocaţiei monahale şi preoţeşti în genere.