Liturghie

A murit Părintele Mosor. Când nepotul meu mi-a scris pe Messenger, eram chiar la ultimul Amin al Dumnezeieştii Liturghii. O criză de ulcer mi-a izbucnit din nimic şi o gheară de foc mi s-a încleştat pe epigastru. A murit cel mai mare preot din generaţia lui.

Într-adevăr lumea merge de bunăvoie spre iad. Coada imensă de la poarta iadului în care intră cu inconştienţă animalică o mare mulţime de oameni în fiecare clipă poate fi egalată doar de cozile interminabile de la reducerile din mall-uri şi de la noua versiune de IPhone. Internetul duduie de pornografie, violenţă, răutate, răzbunare, şi toate se impregnează în minţile tot mai hipertrofiate ale oamenilor şi în inimile lor micşorate de ură şi de pofte. Tehnologia care duce spre iad îşi face datoria.

Când eram copil de grădiniţă, aveam vreo patru ani, soră-mea şase, în vacanţa de vară ne sculam târziu, pe la 9-10 şi mâncam pâine cu unt şi cu miere şi lapte cu cacao făcute de mama. Duminica eram totdeauna, de la doi ani şi ceva în altar, alături de tatăl meu, preot, care îmi dădea să desenez pe nişte hârtii de pomelnice. Făceam nişte sfinţi cam monstruoşi dar întotdeauna veseli şi cu gura până la urechi (ca mine).

Din start vreau să precizez că în acest articol nu voi comenta în niciun fel acuzaţiile recente care i-au fost aduse Înaltpreasfinţitului Teodosie de o instituţie a statului. Acuzaţia nu e vinovăţie.
Însă, în faţa avalanşei de mizerie, de calomnii ruşinoase şi de ură viscerală, care s-a revărsat pe internet împotriva sa, nu pot să mă spăl pe mâini, nici să pretind că totul e bine, căci toate aceste mizerii smintesc în mod absolut pe românii ortodocşi, şi aşa îndoielnici şi asediaţi din toate părţile de campanii împotriva clerului şi a Bisericii.

M-am întors de la pomenirea morţilor, care se face în fiecare sâmbătă din an, dar mai ales în Postul cel Mare. Bunicele gârbovite stăteau la uşa Bisericii de la patru dimineaţa, împovărate cu sacoşe, mai mari şi mai mici, cu pomană pentru cei adormiţi.

Trecând prin această viaţă a plângerii marcată de întuneric şi de moarte, vedem din ce în ce mai clar, pe măsură de dioptriile noastre pământeşti se măresc, puterea şi consecinţele căderii umanităţii în păcat. Peste tot se înstăpâneşte răul peste lume, încât şi fărâma de cer pe care am primit-o la Botez pare-se că s-a înălţat întru slavă lăsându-ne neputincioşi în faţa mareei răutăţii.

Este cert, trăim în era informatică. Comunicăm haotic şi enorm prin toţi porii, prin zeci de device-uri, cu oameni pe care nu-i cunoaştem, trăim într-un cerc de prieteni pe care nu-i vom întâlni niciodată, ne vorbim pe Skype, dăm mesaje pe Facebook, punem poze pe Instagram etc. etc.
Mulţi gânditori au remarcat felul în care, în mod proporţional, uşurinţa comunicării implică superficialitatea ei, lipsa ei de simţire, sau standardizarea prin icon-uri impersonale sau reductive a senzaţiior şi trăirilor umane.