Eşti aici

înviere

Lacrimi pe Coroana de spini a Mântuitorului

Sfintele relicve ale Pătimirilor Domnului de la Catedrala Notre Dame din Paris sunt: o părticică din Crucea Mântuitorului Hristos, un piron al Pătimirilor şi Sfânta Coroană de Spini. Sfânta Coroană de Spini a fost cercetată de multe ori de comisii formate din medici, fizicieni, chimişti. Cele mai multe dintre acestea confirmă autenticitatea relicvei. Ea poartă veneraţia a cel puţin 16 secole de creştinătate.

Despre pierderea lui Dumnezeu

De fiecare dată când intrăm în Săptămâna Pătimirilor Domnului, o acută senzaţie de întuneric se înstăpâneşte peste lume. Conflictele devin ireconciliabile, durerile ies din străfundurile inimii pentru a răni încă o dată, cu o vigoare tot mai mare, boala fără de leac a păcatului devine mai evidentă, izvoarele morţii ies din adâncuri. Peste toate, Evanghelia vesteşte taina suferinţei, a morţii veşnice. Biserica se înveşmântează în lacrimi. Smochinul cel neroditor devine numitorul comun al umanităţii străpunse de boldul morţii.

Timpul ca teologie a lacrimilor – Sfânta şi Marea Sâmbătă

Identitatea cerească dintre Cruce şi Înviere şi necesitatea unirii lor în viaţa Bisericii este afirmată de toate textele liturgice ale Triduum-ului: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău este; şi spre ea nădăjduimd Te lăudăm pe Tine, Dumnezeul nostru”[1]. Învierea lui Hristos, prin iertarea pe care o revarsă peste lume este răscrucea istoriei universului: de aici nu mai poate fi vorba de neputinţă sau ignoranţă, ci doar de rea voinţă şi răutate diabolică.

Învierea - naşterea omului în inima lui Dumnezeu

Versetul programatic şi profetic, pe care Hristos îl rosteşte la începutul activităţii Sale de Mântuitor şi vindecător, arată temeiul şi scopul prezenţei Sale pe pământ: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 18).

Înălţarea Domnului – trecerea umanităţii prin Porţile veşniciei

Înălţarea Domnului la ceruri cu Trupul înviat din morţi înseamnă urcarea umanităţii înviate în sânul de iubire al Treimii şi înveşnicirea creaţiei prin Preoţia jertfelnică a lui Hristos, Arhiereul veacurilor.
Este momentul de demnitate supremă dumnezeiască pe care umanitatea o primeşte în dar, de la Fiul lui Dumnezeu care a devenit Om pentru a ridica pe oameni în cerurile iubirii lui Dumnezeu.

Cenotaful iubirii

O Biserică creştină care clamează caracterul ei sacrosanct şi sobrietatea liturgică, pentru a-şi justifica lipsa de acţiune pe plan social, este sortită să se secularizeze ea însăşi.

Adormirea Maicii Domnului – intrarea în iubirea cea infinită

“Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, ceea ce eşti Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”.

Albia de durere a morţii

Mântuitorul este rugat de către un rabin al sinagogii, pe nume Iair, să-i vindece fiica, care era pe moarte. Nu ne putem decât imagina ce suferinţă era în inima bietului om, care vedea cum se sfârşeşte rodul iubirii sale, unicul său copil, în ghearele bolii şi ale morţii.

Lazăr şi lacrimile lui Dumnezeu

Hristos îl iubeşte pe Lazăr, pe Marta şi pe Maria. Şi totuşi, în vederea Sa care cuprinde veacurile, întârzie să vină la căpătâiul prietenului Său bolnav grav. Aşteaptă ca boala să-şi facă efectul, deşi îl doare durerea de moarte a lui Lazăr. Simte dumnezeieşte cum prietenul său se sfârşeşte, ascultă din ceruri suspinele sale, vede cum sufletul lui se înalţă către cer. Ştie totul despre Lazăr aşa cum ştie totul despre noi. Fiecare şoaptă, fiecare zbor de gând, fiecare suspin, fiecare lacrimă, fiecare moarte şi fiecare viaţă.

Sclavia omului la demon

Acum ceva vreme lumea întreagă se mobiliza împotriva vânzării sclavilor în Europa şi America. După milenii de confort psihologic, nesimţire valorică şi obişnuinţă motivată mincinos prin tot felul de teorii rasiste, umanitatea occidentală a aflat că oamenii cu pielea neagră sunt la fel de oameni ca toţi ceilalţi.

Pagini