Întrupare

Sfântul Duh este Viața Bisericii lui Hristos și Biserica este plinirea Duhului, “Cel ce plinește toate în toți“ (Ef. 1,23). O teologie aflată sub inspirația Duhului Sfânt nu poate concepe sau trăi viața decât într-o strânsă legătură cu harul dumnezeiesc ce se dăruiește în Biserică prin Duhul Sfânt.

Acum zece ani mă aflam în Anglia pentru o bursă de doctorat, la Colegiul Învierii, Mirfield, afiliat la Universitatea din Leeds. Biblioteci teologice uriaşe, cu traduceri din Sfinţi Părinţi ortodocşi de care mulţi dintre noi nu am auzit, disciplină occidentală, cursuri interactive fascinante, reguli stricte respectate cu zâmbetul pe buze, tradiţie britanică, afectarea omului civilizat, igienă mentală şi nu numai, secularizare fardată, căutare a vechilor expresii ale credinţei adevărate, interes pentru vechea ortodoxie.

Cea mai mare credinţă a lumii strânge tot mai mulţi persecutori. Chiar necreştinii ar trebui să se îngrijoreze de aceasta. Creştinismul creşte la fel de repede cum creşte umanitatea însăşi. Religia cu 2,2 miliarde de aderenţi însă nu poate conta pe siguranţă în multe locuri ale lumii, unde rostirea numelui lui Iisus este o crimă.

Sărbătoarea Îmtâmpinării Domnului este de o deosebită importanţă pentru conturarea unei teologii a timpului hristologic în Biserică. Arheologia acestei sărbători poate fi datată încă din veacul al patrulea după Hristos, în scrierea pelerinei Egeria[1].

Sărbătoarea Bunei Vestiri este momentul suprem al istoriei şi punctul culminant la întâlnirii istoriei cu meta-istoria. Şi aceasta deoarece în momentul Bunei Vestiri, cerul se pogoară pe pământ, întreaga Preasfântă Treime este prezentă în casa smerită a Fecioarei: Fiul Se întrupează, Duhul Sfânt Se pogoară, iar Părintele Cel Preaînalt umbreşte pântecele dumnezeieştii feciorii. Lumea îngerească este prezentă prin Arhanghelul bucuriei veşnice, iar neamul omenesc este prezent prin cea mai sfântă mlădiţă a sa, Fecioara Maria.

Odată cu apropierea praznicului Naşterii Domnului, lumea se schimbă invariabil. Colinde peste tot, tineri care cutreieră străzile cu intenţii incerte, mulţimi care asediază supermarketurile şi pieţele, afumători, purcei tăiaţi cu cruzime în zăpada proaspătă, daruri.

Crăciunul este praznicul maternității dumnezeiești a Fecioarei Maria. O dată cu ea, întreaga Biserică Îl leagănă pe Pruncul dumnezeiesc și îl îmbrățișează cu iubire de mamă. În brațele ei iubitoare stă Domnul timpului și al eternității, Lumina și sensul veacurilor. Omul trecător îl leagănă lin pe Dumnezeu.

Eu Te-am născut pe pământ. Mă aflam la rugăciune când am primit din cer Vestea ce Bună că voi naşte Fiu, fără de bărbat, din pogorârea Duhului Sfânt peste fecioria mea smerită. Acolo, la sfatul de taină cu arhanghelul, am făgăduit că Te voi naşte şi Te voi iubi toată viaţa şi veşnicia mea. Am simţit în pântecele meu prezenţa Ta de lumină, simţeam cum Dumnezeu se mişcă în fiinţa mea, ca un preaplin de bucurie şi de dăruire. Te-am născut fără de durere, în feciorie şi taină sfântă, pe Tine, Împăratul meu, Fiule şi Dumnezeul meu.

De multe ori m-am gândit la consistenţa ontologică a pământului. Materie diversă, unde nimic nu se pierde, totul se transformă. Un uriaş conglomerat de ţărână, în care se amestecă morţii cu viii, regnul vegetal cu cel animal etc. Pământul acesta negru care se transformă în noroi după ploaie a fost odată amforă plină cu vin, trup de om, ochi de prunc privind uimiţi lumea, snop de grâne coapte de razele soarelui.