Eşti aici

Hristos

La răscrucea gândirii

Cine meditează la cuvintele Mântuitorului Hristos „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-mi urmeze Mie (să fie ca Mine)” apelează la o gândire simţitoare esenţial diferită de cugetarea raţională şi logică a creierului. Simt aşadar că urmarea lui Hristos înseamnă în primul rând lepădare de eul meu centrat pe sine şi îmbrăţişarea vocaţiei de sacrificiu şi de suferinţă a lui Hristos. Este o mişcare duală, în care pe măsură ce se goleşte de propriile iluzii, omul începe să devină văzător al celor dumnezeieşti, prin fereastra luminoasă a Crucii.

Europa este continentul Crucii lui Hristos

Europa este continentul Crucii lui Hristos, care a născut compasiune, iertare, iubire de fraţi, dragoste de ştiinţă, educaţie aprofundată, spirit academic unic în lume, vocaţie milenară de cunoaştere, trăire a răstignirii şi învierii interioare, filosofie a vieţii pe care alte continente nu pot decât să o imite.
Multiculturalismul este o doctrină post-modernă sincretistă care constă dintr-un socialism rasist care implică faptul că persoanele care nu îşi au originea în Europa trebuie discriminate pozitiv, ajutate social şi iertate dacă ele comit crime.

Cel mai trist text din Sfânta Scriptură

Cuvintele dor pentru că ele exprimă în chip ascuns, înfiorat de iubirea lui Dumnezeu, puterea pe care o avem de a deveni sfinţi, şi sentimentul acut al unei vieţi pierdute inutil, în căutarea slavei omeneşti.
Unul dintre pasajele Evangheliei care nu încetează în veac să mă fascineze este acela de la Ioan capitolul 12, acolo unde la praznic, nişte greci vor să-L vadă pe Iisus. Este întâlnirea supremă a lui Dumnezeu cu poporul elen, care a dat cultul liturgic, ritul bizantin, iconografia şi majoritatea sfinţilor părinţi din veacul de aur.

Albia de durere a morţii

Mântuitorul este rugat de către un rabin al sinagogii, pe nume Iair, să-i vindece fiica, care era pe moarte. Nu ne putem decât imagina ce suferinţă era în inima bietului om, care vedea cum se sfârşeşte rodul iubirii sale, unicul său copil, în ghearele bolii şi ale morţii.

Totul se află în cap

Țin minte că atunci când eram copil, ascultam cu mare atenție istoriile martirilor Bisericii. Era acolo o încrengătură de chinuri și de dureri inimaginabile, născocite de mințile afierosite iadului încă din acest regn. Oamenii aceia, vinovați doar că Îl iubeau pe Dumnezeu și credeau în El mai mult decât în materia moartă și nesimțitoare, erau supuși la tortură dincolo de orice urmă de umanitate.

Pandemia de lepră

Toţi creştinii ortodocşi au ascultat cu luare aminte minunea săvârşită de Mântuitorul Hristos, vindecând 10 leproşi. O boală cumplită, care macină încet dar sigur şi vizibil întregul trup, strică toată carnea din organism şi infectează chipul omului, ducând la desprinderea mădularelor şi la moarte cumplită. Minunea sfântă a fost că prin puterea dumnezeirii Sale, Hristos nimiceşte boala şi urmările ei, înnoieşte carnea putrezită a sărmanilor oameni, înlocuieşte părţile desprinse de pe trup, întemeiază o nouă rânduială, sănătoasă, trupurilor condamnate la durerea morţii.

Pământul – pântece roditor de Dumnezeu

De multe ori m-am gândit la consistenţa ontologică a pământului. Materie diversă, unde nimic nu se pierde, totul se transformă. Un uriaş conglomerat de ţărână, în care se amestecă morţii cu viii, regnul vegetal cu cel animal etc. Pământul acesta negru care se transformă în noroi după ploaie a fost odată amforă plină cu vin, trup de om, ochi de prunc privind uimiţi lumea, snop de grâne coapte de razele soarelui.

Două cutremure cu epicentrul în rai

Biserica lui Hristos a hotărât să-i pună împreună în aceeaşi sărbătoare pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, verhovnicii Apostolilor lui Hristos şi misionarii Evangheliei lui Dumnezeu.

Sunt două persoane total diferite, care însă îşi plinesc vocaţiile spre slava lui Dumnezeu.

Sărmanii purtători de sutană

Preoţii şi călugării ortoodcşi poartă reverendă, un fel de veşmânt mare, până în pământ, negru, care mătură propriu-zis pământul. Ea mai este numită sutană şi este semnul distinctiv al osebirii, afierosirii către Dumnezeu. Trebuie să spunem că veşmintele lungi până la pământ au fost o permanenţă în lumea antică, fiind purtate mai ales de popoarele răsăritului mediteranean. Pentru o mai bună documentare, a se consulta o istorie a vestimentaţiei umane.

Pagini