Ce suferinţă cumplită pe îngerul cel plin de lumină care a căzut din înălţimea slavei lui Dumnezeu până în cele mai de jos ale fiinţei, vecine cu nefiinţa! Mai întâi spune că a fost neglijat, umilit în Împărăţia lui Dumnezeu, că a suferit şi a fost intimidat în ceata îngerilor lui Dumnezeu. Mai apoi spune că nu a avut aceleaşi şanse cu ceilalţi şi că ascultarea de Creator era ceva înjositor, lipsit de libertate şi înrobitor. În disperarea de a-şi justifica sieşi ratarea ontologică zice că s-a săturat de imnele de slavă ale Liturghiei cereşti, că nu mai putea suporta Biserica cea nefăcută de mână a cerului. Mândria îl împiedică să cadă în genunchi (dacă ar avea aşa ceva) şi să ceară iertare plângând, însă-şi plânge de milă, se auto-victimizează, urlă de durere şi se hrăneşte rănind pe Dumnezeu şi pe oamenii creaţi de El. Căci cea mai reuşită răzbunare a diavolului este să-i răpească şi să-i distrugă veşnic pe copiii lui Dumnezeu, zidiţi după chipul Lui. Le spune oamenilor mereu ce rău e Dumnezeu, câte cataclisme nu a prevenit, câte boli şi războaie a îngăduit. Îi învaţă pe oameni să uite de infinitatea de daruri pe care Dumnezeu a revărsat-o peste lume. De fapt nici dracul nu uită nimic din potopul de lumină şi de bucurie al raiului ceresc. Nu uită mângâierea de har a Ziditorului, nu uită iubirea care îmbrăţişa toată fiinţa cea din cer, nu uită nimic. Însă se înverşunează să spurce toate darurile Creatorului, să spună că erau împovărătoare, că erau inutile, că s-a săturat de iubire şi de mângîiere. Şi stă în pustia cumplită a iadului, ars de focul cel nestins al urii sale, cufundat în întuneric ca într-un mormânt, obţinând plăcere din rănirea celorlalţi, a nefericiţilor care i-au urmat voia cea blestemată.
