Cruce

Vorbim astăzi despre un subiect evitat de obicei de către manualele standard de teologie. Chiar şi Sfinţii Părinţi sunt uneori evazivi când vorbesc despre tribunalul suprem, alţii devin brusc poetici, iar alţii acoperă tema cu un veşmânt luminos de metafore doxologice.

Astăzi rostind Sfânta Evanghelie de la Denia de Luni din Săptămâna Pătimirilor Domnului am mai înţeles câteva lucruri cu smochinul cel neroditor. Secretul e să te smereşti înaintea Evangheliei vieţii, să pătrunzi adânc în fântâna inimii tale şi să scoţi o ciutură cu lacrimi, în care se odihneşte un mărgăritar al cuvintelor lui Dumnezeu.

Cel dinainte de toţi vecii, mai vechi decât toate veacurile, omorât de creaturile pe care le-a zidit, de nişte nenorociri care acum 50 de ani erau nefiinţă, iar peste 50 hoituri de durere veşnică.
Creatorul este omorât de creaturi, Cel care a ţinut palmele Sale în jurul flăcării firave a fiinţei lor, la zămislire, să nu se stingă de vântul rece al galaxiilor, e omorât de cei pe care i-a zidit cu mâinile Sale.
Cel ce cunoaşte şi suferă toate durerile cele de sub cer, este omorât de făpturile sale, pentru care a suferit de la crearea lor până la sfârşitul veacurilor.

Azi e cea mai frumoasă zi din univers.

Pruncia lui Dumnezeu pe pământ, în peştera Betleemului, arată taina fiinţei Sale, infinitul de iubire şi de smerenie al lui Dumnezeu, nesfârşita lumină care izvorăşte din El peste lume şi infinita Lui durere pentru pierderea oamenilor pe care i-a iubit. Starea de prunc a lui Dumnezeu este starea Sa veşnică, lumina cea nevinovată a veacurilor care zideşte şi creşte universul în Sine pentru a-l învrednici de slava care izvorăşte din iubire.

De cate ori trece Prohodul Domnului peste noi, ca un noian devastator, ca un tsunami de durere, o idee mi se sapă în minte ca-ntr-un mormânt: cum este posibil, cum am putut să facem aşa ceva? Cât de cretin şi de blestemat să fii să omori pe Dumnezeu? Cât de orb şi de nemernic să fii? Cum să ucizi pe Cel care ţi-a dat viaţă? Cum să umpli de răni pe Cel ce te vindecă? Cum să biciuieşti pe Cel ce te mângîie? Cum să pui coroană de spini Celui ce te-a încoronat împărat al făpturii? Cum să străpungi mâinile care te-au zidit? Cum să reduci la tăcere pe cel ce te-a învăţat să vorbeşti?

Trecând prin această viaţă a plângerii marcată de întuneric şi de moarte, vedem din ce în ce mai clar, pe măsură de dioptriile noastre pământeşti se măresc, puterea şi consecinţele căderii umanităţii în păcat. Peste tot se înstăpâneşte răul peste lume, încât şi fărâma de cer pe care am primit-o la Botez pare-se că s-a înălţat întru slavă lăsându-ne neputincioşi în faţa mareei răutăţii.

Denia din Sfânta şi Marea Joi, săvârşită Miercuri seara, vorbeşte despre instituirea Sfintei Taine a Euharistiei, despre spălarea picioarelor şi de actul trădării lui Iuda. Sunt evenimente care marchează istoria şi veşnicia deopotrivă, pentru totdeauna. Dumnezeul cerurilor, răpus de iubire, ajunge atât de aproape de oameni, încât este călcat în picioare de cei care au iadul drept acoperământ.