Eşti aici

Blogul lui Ioan

Nimeni nu este de neînlocuit

Orice om este un univers concentrat în mod personal, așa cum fiecare atom este un sistem solar de o frumusețe unică.

Acum vreo câțiva ani mă aflam în fața unui mare șef, dintr-un sector care nu contează pe moment. Cert este că asistam la o scenă în care un angajat era aspru mustrat că este incompetent. Certuri, reproșuri, ton ridicat, evocări ale unor gafe din trecut, acrivie, judecată aspră, ofensivă verbală, lamentații, victimizare etc. La un moment dat, „șeful“ chiar a sugerat că îl poate concedia imediat pe angajat. „Nimeni nu este de neînlocuit“ a afirmat el.

De se s-a transformat femeia lui Lot în stâlp de sare?

„Cetatea Sodomei. Un oraş al păcatului legiferat, permis, promovat, transpirând prin toţi porii. Un oraş în care normalitatea era minoritară, în care virtutea era ascunsă adânc în casa lui Lot, în care răutatea iadului se manifesta în mii de feluri, cele mai multe dintre ele împotriva firii”.

În sala de naştere a păcatului

Dincolo de virtuţile false ale vremii noastre, există ceva mai adânc în firea noastră, ceva de o frumuseţe de negrăit, o lumină dincolo de cer.

Omul – explorator al Învierii

Femeile mironosiţe, în geana nopţii, purtând miresme pentru a-L unge pe Dumnezeu, sunt exemplul suprem al curajului celui ce iubeşte cu adevărat.
De multe ori gândim în categorii gata fixate de alţii, consumăm idei semi-preparate, cu alte cuvinte suntem adepţii fast-food-ului valoric: e repede, potoleşte foamea şi deci e cea mai bună alegere. Lasă la o parte rafinamentul, aşteptarea, prelucrarea, nuanţele. Mult să fie şi mai ales repede.

Învierea lui Hristos – începutul învierii universale

Timpul îşi urmează cursul său, iar slăbiciunea şi durerea păcatului sunt manifeste în lume. Dar neantul lipsei de sens şi de Dumnezeu deja a fost biruit.

Vederea ca euharistie

În rai nu poţi întoarce spatele nimănui, căci toţi sunt primiţi de Dumnezeu în iubirea Lui.
V-aţi gândit vreodată ce binecuvântare cu neputinţă de pus în cuvinte este văzul? Câtă lumină ne intră prin ochi în suflete, câte frumuseţi ale acestei lumi ne pătrund în fiinţă şi ne umplu de bucurie? Prin vedere cunoaştem lumea, iubim, suferim, prin vedere transmitem firea noastră celor dragi, ne împărţim rămânând mereu aceiaşi, dăruind fără a ne împuţina din lumina noastră, ca o candelă de dincolo de lumi.

Teologia spinilor

Cununa de spini care L-a făcut să sângereze pe Dumnezeu este simbolul iubirii infinite care iubeşte până la sfârşitul veacurilor.

Dacă privim cu atenţie lumea din jurul nostru, putem descoperi sensuri ascunse ale vieţii în lucruri şi fiinţe aparent banale. De fapt, ne-am obişnuit să trecem cu vederea (la propriu) realitatea vie a lumii, pulsul vibrant al ei, pentru a ne refugia în confortul device-urilor electronice sau pentru a ne satisface la maximum, până la durere, afectele prin păcate sau patimi.

Vina de a fi creştin

Adevărata credinţă nu te transformă în majoritate zdrobitoare, nu elimină pe cei ce nu cred în ea, nu omoară pentru conformitate ideologică sau pentru bani.

Devii ceea ce dăruieşti

Eşti ceea ce gândeşti, ceea ce iubeşti (sau urăşti), ceea ce vorbeşti, ceea ce faci, şi mai ales ceea ce dăruieşti lumii.

În vuietul din jurul nostru, trăindu-ne viaţa plină de prejudecăţi, politeţuri, reguli, artificialităţi, mode sau obiceiuri, de multe ori uităm adevăratul înţeles al lumii, sensul firesc, dumnezeiesc de profund şi de adevărat al vieţii noastre. Traiul nostru de fiecare zi devine un mecanism bine strunit de procurare a celor necesare, de exersare a plăcerii şi de evitare a durerii, ţintind mereu spre mai mult, mai bine, mai puternic, ca atletul din vechime.

Becul lumii

Copilul meu de trei ani, privind la lună, îmi şopteşte: „uite, tata, becul lumii!”.

Noapte lină de iulie. Din depărtare de aude orăcăit de broaşte aflate în luna îndrăgostirii. Pe cer o lună mare şi rotundă, ca o prescură coaptă. Copilul meu de trei ani, privind la lună, îmi şopteşte: „uite, tata, becul lumii!”.

Pagini