Blogul lui Ioan

Am visat azi noapte o oală plină ochi, de dădea pe dinafară, de salată de vinete, făcută de mama, ca pe vremea copilăriei, când veneam juliţi în genunchi, cu hainele sfâşiate de la joacă, şi înfulecam nişte mâncări ce aveau un gust vecin cu cerul, sau aşa credeam eu că are gust cerul pe atunci.

Astăzi prăznuim Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Câteva reflecţii cred că sunt necesare în această aură de har a naşterii lui.

Ce suferinţă cumplită pe îngerul cel plin de lumină care a căzut din înălţimea slavei lui Dumnezeu până în cele mai de jos ale fiinţei, vecine cu nefiinţa! Mai întâi spune că a fost neglijat, umilit în Împărăţia lui Dumnezeu, că a suferit şi a fost intimidat în ceata îngerilor lui Dumnezeu. Mai apoi spune că nu a avut aceleaşi şanse cu ceilalţi şi că ascultarea de Creator era ceva înjositor, lipsit de libertate şi înrobitor.

De cate ori trece Prohodul Domnului peste noi, ca un noian devastator, ca un tsunami de durere, o idee mi se sapă în minte ca-ntr-un mormânt: cum este posibil, cum am putut să facem aşa ceva? Cât de cretin şi de blestemat să fii să omori pe Dumnezeu? Cât de orb şi de nemernic să fii? Cum să ucizi pe Cel care ţi-a dat viaţă? Cum să umpli de răni pe Cel ce te vindecă? Cum să biciuieşti pe Cel ce te mângîie? Cum să pui coroană de spini Celui ce te-a încoronat împărat al făpturii? Cum să străpungi mâinile care te-au zidit? Cum să reduci la tăcere pe cel ce te-a învăţat să vorbeşti?

M-am întors de la pomenirea morţilor, care se face în fiecare sâmbătă din an, dar mai ales în Postul cel Mare. Bunicele gârbovite stăteau la uşa Bisericii de la patru dimineaţa, împovărate cu sacoşe, mai mari şi mai mici, cu pomană pentru cei adormiţi.

Trecând prin această viaţă a plângerii marcată de întuneric şi de moarte, vedem din ce în ce mai clar, pe măsură de dioptriile noastre pământeşti se măresc, puterea şi consecinţele căderii umanităţii în păcat. Peste tot se înstăpâneşte răul peste lume, încât şi fărâma de cer pe care am primit-o la Botez pare-se că s-a înălţat întru slavă lăsându-ne neputincioşi în faţa mareei răutăţii.

Societatea occidentală în general, şi cea românească în special, trece printr-o agravantă criză a educaţiei. Media vizuală este pretutindeni, cu interferenţe grave până în interstiţiile spirituale ale umanităţii. Civilizaţia vizuală înseamnă, mai înainte de toate, o sclavie a omului contemporan la sursele de informare, o ingerare fără discernământ a manipulărilor de orice fel, o superficialitate a gândirii umane şi o scădere a creativităţii în defavoarea plăcerii impuse prin imagine.

Încă mai caut, în inocenţa mea, un răspuns la suferinţa enormă a lumii. Peste tot unde te uiţi, dacă ai ochi, vezi cum suferă umanitatea, împovărată, însărcinată cu nefiinţă, urlând în durerea ei mută, fără de hotar şi fără de vindecare. E o durere nespusă, dar prin care umanitatea transpiră prin toţi porii, ca o hemoragie de sens şi de lumină.

Una dintre pandemiile care bântuie astăzi printre oameni şi de care nu se inflamează mai nimeni dintre prezentatoarele inepte de la tv este depresia. La o primă vedere, urmărind niscaiva statistici – care sunt limitate, dar dau o măsură relativă asupra situaţiei, aproximativ 5 milioane de români suferă de depresie, fie ea mai accentuată sau abia vizibilă. O primă întrebare: de ce nu se sesizează media agresivă asupra acestei situaţii? Pentru că ea însăşi infuzează şi întreţine atmosfera care generează depresia.

Am văzut azi un film interesant, Fireproof, din 2008. Este vorba despre o căsnicie disfuncţională în care cei doi hotărăsc să se despartă din cauza certurilor. Un pompier şi o jurnalistă în domeniul medical, luaţi din dragoste, încep să se înstrăineze unul de celălalt datorită nevoilor şi dorinţelor tot mai divergente: ea dorea un om mai apropiat, care să o ajute şi să o asculte, el dorea linişte, plăcere şi un iaht.