Blogul lui Ioan

Azi e cea mai frumoasă zi din univers.

De bună seamă, dintre miliardele de cuvinte care se spun şi s-au spus pe pământ, imensa majoritate se scurg în eter şi se întorc în nefiinţa din care au fost zămislite. E atât de multă nimicnicie în vorbirea lumii, atâta convenţie stearpă şi castratoare, încât o frică mai presus de lume te cuprinde dacă te-ai gândi la extensia pierderii de timp în viaţa noastră.

Pruncia lui Dumnezeu pe pământ, în peştera Betleemului, arată taina fiinţei Sale, infinitul de iubire şi de smerenie al lui Dumnezeu, nesfârşita lumină care izvorăşte din El peste lume şi infinita Lui durere pentru pierderea oamenilor pe care i-a iubit. Starea de prunc a lui Dumnezeu este starea Sa veşnică, lumina cea nevinovată a veacurilor care zideşte şi creşte universul în Sine pentru a-l învrednici de slava care izvorăşte din iubire.

Astăzi cinstim pe Sfânta Muceniţă Filoteea, o fetiţă care a fost omorâtă de tatăl ei, din cauza bunătăţii şi milosteniei ei, sau mai bine zis din cauza iadului din sufletul lui. E un episod emblematic în războiul înverşunat al binelui împotriva răului, e o etapă în încrâncenarea violenţei împotriva purităţii îngereşti tot mai rar de găsit pe această lume. Sărbătoarea însângerată de astăzi e despre vocaţia mucenicească a milosteniei, despre valoarea care trece peste veacuri în veşnicie, nealterată de tina şi de noroiul răutăţii, despre nevinovăţia ucisă a acestei lumi.

Când eram copil de grădiniţă, aveam vreo patru ani, soră-mea şase, în vacanţa de vară ne sculam târziu, pe la 9-10 şi mâncam pâine cu unt şi cu miere şi lapte cu cacao făcute de mama. Duminica eram totdeauna, de la doi ani şi ceva în altar, alături de tatăl meu, preot, care îmi dădea să desenez pe nişte hârtii de pomelnice. Făceam nişte sfinţi cam monstruoşi dar întotdeauna veseli şi cu gura până la urechi (ca mine).

Din start vreau să precizez că în acest articol nu voi comenta în niciun fel acuzaţiile recente care i-au fost aduse Înaltpreasfinţitului Teodosie de o instituţie a statului. Acuzaţia nu e vinovăţie.
Însă, în faţa avalanşei de mizerie, de calomnii ruşinoase şi de ură viscerală, care s-a revărsat pe internet împotriva sa, nu pot să mă spăl pe mâini, nici să pretind că totul e bine, căci toate aceste mizerii smintesc în mod absolut pe românii ortodocşi, şi aşa îndoielnici şi asediaţi din toate părţile de campanii împotriva clerului şi a Bisericii.

În prima zi paralizează traficul de milioanele de maşini. Benzinăriile au pompe electrice, supermarketurile au uşi şi case de marcat electrice, aşa că nebunia începe. A doua zi magazinele sunt incendiate, prădate şi distruse de hoardele de înfometaţi. A treia zi apar deja primele crime pentru dobândirea hranei şi formarea de găşti care distrug tot. Într-o săptămână umanitatea asta poleită cu idei şi gânduri frumoase cade în canibalism. Şi de aici tot să te ţii.

Încă de la începutul istoriei, omul căzut din rai încearcă să-L omoare pe Dumnezeu. De la cădere, prezenţa lui Dumnezeu era o rană cu neputinţă de suportat pentru omul viclean şi ucigaş. Era o amintire plină de durere şi de revoltă a raiului pierdut, era sfâşierea lăuntrică a omului când îşi aducea aminte că a fost frumos şi bun, era scrâşnetul de dinţi la memoria pierdută a îmbrăţişării părinteşti, atunci când Adam stătea pe pieptul Tatălui şi asculta bătăile inimii lui Dumnezeu.

Nu ştiu. Dar pot să spun ceea ce cred eu că e preoţia, atâta cât am aflat de la Părinţii cei sfinţi şi din adierea de lumină a Duhului Sfânt peste cei nevrednici.
Preoţia e Taina izvorâtă de Cer, prezentă şi lucrătoare toată în Hristos, Unicul Preot desăvârşit, Arhiereul răstignit pentru lume, şi de ea se ţin, ca de un fir de sfoară peste neant, oamenii aleşi de El, nevrednici de a-I purta cuvintele în vocea lor şi Trupul cel preacurat în mâinile lor.

Nu mai e un secret pentru nimeni că Europa, aşa cum e ea azi, e un organism năpădit de cancer, băgat la radiaţii, îndopat cu chimioterapie, injectat cu morfină, fardat strident, dar cu multiple metastaze.
După ororile de la Paris şi Nisa, toată lumea s-a grăbit să condamne islamismul radical din Franţa şi Belgia. S-au scris milioane de pagini de lamentaţie, mânie proletară, păreri strategice, strigăte revanşarde, analize sterpe etc. Ceva însă este fundamental greşit în percepţia publică a acestor groaznice atentate la viaţa oamenilor.