Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, aşa cum a fost numit chiar de contemporanii săi, este cu mult copleşitoare pentru a fi surprinsă în vreun tratat de teologie, cu atât mai puţin în vreo biografie . Amplitudinea uriaşă a geniului lui, luminat de Dumnezeu şi şlefuit prin asceză şi rugăciune, ne este cu neputinţă de cuprins în cuvinte, încât ar trebui să avem la îndemână cuvintele lui pentru a vorbi despre el. Putem însă să conturăm, cu smerenie, câteva dintre faţetele ideatice ale acestui diamant al Duhului Sfânt, dăruit Bisericii de Dumnezeu.
Putem spune asfel, că spiritul său retoric, este o quintesenţă de valori acumulate şi dăruite prin har. Sfântul Ioan cunoştea toate valenţele discursului oratoric al strămoşilor lui de limbă greacă, filosofi şi gânditori de geniu care au marcat definitiv spiritul umanităţii. Cu simţul evidenţei, afirmăm că Ioan avea meşteşugul retoricii într-o îmbinare fascinantă de istorie şi inovaţie, pătrunzând în duhul ancestorilor, dar întrecându-i pe ei cu puterea harului lui Dumnezeu. Cuvântările lui eclesiale sunt o lecţie de istorie a retoricii greceşti şi universale şi o transcendere a acesteia în lumina slavei lui Dumnezeu. Avea solemnitatea homeriană a eroilor Eladei , puterea care izvorăşte din cuvânt dobândită de la Empedocle , trecea cu uşurinţă prin virtutea excelenţei în etică a lui Socrate, avea cu sine aversiunea pentru autonomia (şi implicit alienarea) cuvântului practicată de sofişti , împărtăşea cu eleganţă duhul dialectic al ideilor cu Platon, avea apetitul pentru logica formelor şi pentru persuasiune al lui Aristotel, toate acestea scăldate într-un pragmatism sfinţitor al luminii lui Dumnezeu, în care Cuvântul se întrupează în sfinţi, iar ideea devine realitate mai presus de fire. Toate valorile istoriei pe care le asumase s-au cufundat în colimvitra dumnezeiască a Evangheliei, în care Dumnezeu vorbeşte lumii, o judecă în Sângele Fiului Lui, dându-i verdict de nemurire. Gândirea lui este însă trecută şi prin focul paulin al dăruirii de sine lui Dumnezeu, aşa că el continuă şi lămureşte prin focul minţii , tainele incifrate de marele Apostol Pavel, creştinătorul Europei.
Puterea lui de a vorbi şi de a schimba vieţi pentru totdeauna, aruncându-le ca prin nişte catapulte spre rai, nu era nicidecum o volută a minţii omeneşti, ci revărsarea de dumnezeiască valoare a Duhului Sfânt în sfinţii Lui şi o întrupare duhovnicească (în Duhul) a Cuvântului în lume. Oamenii cu veleităţi retorice recunosc astfel că geniul Hrisostomului nu era nicidecum un nivel superior al sofismului grecesc, ci exprima în Taină împlinirea nous-ului în Cuvânt şi extensia Logosului în creaţie, prin Biserică.
Astfel, Ioan iterează scopul fundamental al ştiinţei cuvântului, al filosofiei şi al culturii în general, acela de a moşi (în duhul maieutic socratic) naşterea Cuvântului în oameni, adică naşterea nemuririi în creaturile muritoare care-şi zic oameni. Este ceea ce printr-o surprinzătoare intuiţie rugătoare va sintetiza Goethe spunând că Viaţa este pruncia nemuririi noastre. Umbra luminoasă a cuvintelor lui Ioan nu priveşte nicidecum realităţile mundane de putere, plăcere şi avere, ci trimite în mod nevăzut, dar irezistibil, către Împărăţia cea de dincolo de moarte, acolo unde Hristos cel mort şi înviat domneşte şi se uneşte cu oamenii, pentru veşnicie.
Una dintre armele cuvântului Sfântului Ioan era interogaţia. Predicile sale nu sunt nicidecum şi niciodată expuneri seci de concepte şi idei, ci fermentaţie fericită a mustului minţii pentru a deveni vin euharistic, prin Liturghie. Mintea omului este un altar, pe care se aduce jertfă însuşi Fiul lui Dumnezeu, Împăratul veacurilor. Ea trebuie curăţită mereu şi mereu, pentru a da naştere vieţii incubate în ea, aşteptând căldura Duhului Sfânt să sfinţească universul. Întrebarea din cuprinsul discursului lui pune pe ascultător într-o situaţie inconfortabilă, dar ascute atenţia, deschide izvoarele problematizării, devine dezbatere de sine şi ceilalţi, coboară mintea în inimă şi personalizează adânc fiecare idee, asumând istoria mântuirii în istoria ta, cel ce asculţi cuvintele raiului hrisostomic.
Adâncimea de taină a acestor cuvinte, cu neputinţă de exprimat în traduceri, este de fapt înflorirea unui suflet sfânt în care s-a vărsat ca într-un potir preacurat, toată iubirea infinită a Duhului Sfânt, Care pe toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu.
Afinitatea pentru analogie, dorul pentru sinecdocă, desfăşurarea multiplă a sensurilor aceluiaşi cuvânt, apetenţa ideii pentru jertfă pe Crucea inimii, dimensiunea umană cogitală de catapeteasmă a Templului creat, care trebuie să se rupă pentru a simţi Învierea, un simţ adânc şi copleşitor al durerii izvorâte din nevinovăţia iubitoare, impulsul necontenit de a alina suferinţele şi de a străpunge moartea cu puterea Celui înviat, iată câteva dintre capitolele Bibliei sale noetice, scrisă în smerenie în sinapsele sale de Duhul lui Dumnezeu. Toate acestea ne arată cât de sus se poate înălţa un om iubind pe Dumnezeu mai mult decât propria viaţă, şi primind să moară în fiecare clipă pentru nemurirea credincioşilor lui .
Discursul său este atât de surprinzător pentru toate clişeele noastre mentale, setate pe negoţul dintre spirit şi materie, şi aceasta pentru că sfidează şi sfărâmă logica omenească, acea încorsetare de reguli inepte, în care materia este singura evidenţă a lumii. Predicile lui Ioan erau mai presus de logică, pentru că înfloreau din iubire şi dinamitau toate pretextele şi prolepsisurile gândirii omeneşti , jertfind mintea pe Crucea Minţii celei infinite a Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea oraţiile sale dor, pentru că surprind neputinţa şi infirmitatea noastră noetică, superficialitatea regnurilor ideatice, şi mai ales miasma cumplită de moarte din toată cultura acestei lumi, înstrăinată de Dumnezeu din proprie voinţă. E un verdict implacabil, îngrozitor, pronunţat de inima nevinovată a Sfântului, pentru toată viclenia acestei lumi, auto-asediată de păcat şi ucigaşă de valori prin însăşi definiţia ei căzută. Tomos-ul hrisostomic este strigătul de durere al lui Iisus pe Cruce când a văzut, prin infinitul veacurilor, cohortele de moştenitori ai iadului, pentru Care El, Dumnezeu, a murit în zadar, aşteptându-i o veşnicie. Ioan este orice, numai confortabil şi previzibil nu. E pumnalul înfipt adânc în moarte, ca într-o fiară rănită, de iubirea răstignită a lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător, şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura dintre suflet şi duh, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, şi nu este nicio făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa căruia noi vom da socoteală (Evrei 4, 12-13).
O altă valenţă fundamentală a gândirii hrisostomice este identitatea în har dintre istoria umanităţii şi istoria eului, al fiecăruia dintre noi. Aceasta este o poartă de lumină în minte, prin care omul cercetător al tainelor mânturii simte în mod dumnezeieasc, prin unirea sa cu Mirele, Capul Bisericii, Hristos, ceea ce simţea Hristos când săvârşea minuni, când învia morţii, când băga mâinile în urechile surzilor şi ele izvorau simfoniile lumii, când ungea cu noroi ochii orbilor şi orbitele explodau de lumină. Cuvântul Sfântului Ioan Gura de Aur este în măsură să ne facă să simţim o picătura din oceanul de iubire al Stăpânului nostru răstignit până la sfârşitul lumii pe Crucea neputinţei noastre. E căutătura cogitală a fiinţei către izvorul ei cel preacurat, e dorul infinit al pârâului pentru sânul cel sfânt al muntelui născător, e acea străfulgerare de lumină în bezna veacurilor care îţi arată că eşti nemuritor, chiar dacă eşti plin de moarte. Sfântul Ioan accede prin sfinţenie la aceste valori şi le deschide, şi le tâlcuieşte pentru noi, frângându-şi inima de durere pentru cei ce refuză Liturghia minţii până la sfârşitul veacurilor. De aceea a fost numit liturghisitor al minţii şi gânditor al Liturghiei.
O altă intuiţie fascinantă a lui Ioan, prin har, a fost analogia entis, acea afinitate ontologică dintre suflet şi trup, amândouă, deşi atât de diferite, fiind rodirea de taină a inimii lui Dumnezeu. Această logodire a creaţiei cu ea însăşi în lumina harului îl poate determina pe Ioan să spună: Ai păcătuit a mia oară, vino la Biserică, pocăieşte-te şi vei fi iertat, că-i spital, nu tribunal . Ioan descoperă intimitatea identităţii de vocaţie dintre lumea materială şi cea a Duhului, puntea indestructibilă dintre mormânt şi înviere, demnitatea de templu a trupului şi lumina de taină care luminează în întuneric şi de care întunericul n-are habar. Acest lucru îl face să deschidă porţile speranţei pentru cei fără de rost şi să găsească alinare pe culmile durerii, prin Logosul răstignit şi înviat.
De aceea lectura predicilor lui nu este doar un exerciţiu de erudiţie patristică, ci un cutremur interior de fiinţă, în care toate măştile minţii cad şi iluziile despre noi se întorc în nefiinţă, pentru a arăta Calea, Adevărul şi Viaţa universului. Ioan a reuşit să transforme cuvântul omenesc în armă de distrugere în masă a răului, şi milioane de suflete nemuresc umanitatea prin nevoinţa şi prin lacrimile lui, fratele nostru al tuturor.
Palladius Helenopolitanus, The Lausiac History (History ad Lausum), MacMillian, London, 1918.
W.K.C. Guthrie, The History of Greek Philosophy, Cambridge University Press, 1969, p 400-418.
Thomas Harrick, The History and Theory of Rhetoric – An Introduction, Allyn and Bacon, Boston, 2005.
Rosamont Kent Sprague, The Older Sophists, Hackett Publishing Company.
Margaret Mary Mitchell, The Heavenly Trumpet – John Chrysostom and the Pauline interpretation, Westminster John Knox Press, Kentucky, 2002, p 99.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, pp. 103.
Margaret Mary Mitchell, The Heavenly Trumpet – John Chrysostom and the Pauline interpretation, Westminster John Knox Press, Kentucky, 2002, p. 116.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, pp. 50-51.
