Românul este snob. Munceşte pe brânci tot anul, dar când iese în conşediu, atunci să te ţii. Burdihanul înainte, colacul de salvare cel mai imens şi teşchereaua plină ochi, şi când dai bani, tată, păi dai, nu te joci. Asta e prostie totală, dăunătoare, josnică. Pe lângă că sărăceşte şi îndoliază, umple buzunarele unor tâlhari care vând la suprapreţ chestii de nimic.
Fiind amator de peşte, m-am tot perindat pe litoral în căutarea unui loc cât de cât mai prietenos, cu mâncare bună, multă şi cu preţ decent. O să spuneţi că aberez. E ca ăla care voia o femeie frumoasă, deşteaptă, bogată şi devreme-acasă. Şi totuşi, să nu disperăm.
Am cutreierat cherhanalele de prin zonă, toate cu preţuri imense, prohibitive, cu peşte mai mult congelat, sau cu culori dubioase, dar mai ales cu nota de plată cu multe zero-uri servită cu un rânjet de satisfacţie de un chelner şmecher. În general nu poţi găsi nicăieri un loc unde să mănânci peşte proaspăt, fără să scoţi din buzunar măcar juma de milion de persoană. Sau te limitezi la umila şi interminabila hamsie, înotând în ulei rânced, cu prăjeala juisând a ciroză.
Deunăzi am găsit un loc total insignifiant, nemarcat. Cherhanaua Fishbone parcă, zic ei, deşi nu scrie nicăieri. E undeva pe dreapta după ce treci de bariera scoasă din funcţie de la Campingul Lebăda din Năvodari. După ce treci agale pe lângă chioşcurile cu nemernicii şi laşi în spate cu satisfacţie locurile de „împinge tava”, pline de rămăşiţe de pui congelaţi şi de copiii gălăgioşi veniţi cu doamna în tabără, ajungi într-o fundătură, unde – surprize – dai de muzică grecească bună. Măi să fie… te aşezi alene la o masă şi vine imediat un băiat amabil cu un meniu. Aici să te ţii: zece feluri de peşte proaspăt, pe plită sau prăjit, saramură sau ce mai vrei tu. Zece feluri de fructe de mare, absolut apetisante. Fiecare porţie nu costă mai mult de 20 de lei, cu garnitură, nelipsita mămăligă românească (cam puţină) şi usturoi de poţi hrăni toată flota Mării Negre plus Israelul.
Comand o porţie de stavrid prăjit proaspăt. Aştept vreo 10 minute şi îl văd pe băiat apropiindu-se tiptil, complet acoperit de o farfurie gigantică. Zic: asta e pentru vreun grup de nemâncaţi de la mine din Moldova, da la mese nu-i niciun grup. Ei bine, tipul vine şi îmi pune submarinul atomic în faţă. Cre că – fără să exagerez – vreo treizeci de peşti, şi ştiţi că stavridul nu-i chiar mic.
Dau din cap a aprobare şi mă apuc să ronţăi. Peştele e absolut proaspăt, prăjit în ulei de palmier (care-i dă o savoare specifică mediteraneană), demenţial, ce mai. M-am chinuit să termin enormitatea din faţa mea, însă îmi reprimam un sentiment de bucurie, de împlinire. Uite bă, există viaţă şi pe Marte. Există peşte bun şi în România.
Urmează nota de plată: 24 de lei, cu tot cu o bere draft foarte rece şi bună. Eu, plin de prostia specific românească, mă gândeam că e cel puţin triplu, dacă n-aş fi văzut menu-ul cu preţuri cu tot. Şi chiar aşa mă gândeam că ceva ceva tot va fi: ori preţurile sunt la suta de grame, ori e vreun adaos ceva.
Îmi fac Cruce cu limba, scot banii şi zic bogdaproste de aşa chestie. Mulţumim lui Dumnezeu.
Aşa că dacă care cumva vă mănâncă foamea de peşte proaspăt şi nu vreţi să daţi patru catralioane de lei pe trei guri de mâncare, mergeţi acolo, la Cherhanaua Bon Fish. Sună a reclamă, o să zică vreun răutăcios că mi-o dat mâncare pe gratis ăia. Nu-i cazul, sunt doar entuziasmat de bunul simţ al unora, puţini, care ştiu ce înseamnă să slujeşti, şi să faci profit lăsând şi clientul cu zâmbetul pe buze, şi având cei doi rinichi din dotare.
A, şi să nu uit. Stavridul vine de la stavros, care înseamnă Cruce, e peştele Cruce, de aia-i aşa de bun.
