În insectarul durerilor noastre de fiecare zi, un gândac care ne invadează casa minţii şi este greu de stârpit este clişeul, adică acea realitate distorsionată, redusă la absurd, care cataloghează umanitatea din noi şi din jurul nostru. Clişeul este izvorul prejudecăţii şi al imbecilităţii de fiecare zi, şi deşi pare inofensiv, este unul dintre purtătorii de moarte din lume, un agent zelos al răutăţii perpetuate şi progresive geometric din viaţa noastră. Clişeul este vinovat – în parte – de rasism, de războaie, de ideologii criminale, de patimi care desfigurează chipul lui Dumnezeu din noi, de ignoranţa pandominantă, de multe alte rele şi orori.
De asemenea clişeul este o reducţie inutilă a realităţii, un conspect simplist al vieţii, care poate amputa frumuseţea şi diversitatea lumii, prin automatismul său. Omul a fost chemat să experieze sacerdotal diversitatea iubirii lui Dumnezeu, să guste din ospăţul de valori al creaţiei, să simtă infinit lumina care se revarsă peste univers. Omul este un athanor de viaţă în care se combină entelehiile creaţiei, un foc de simţire în care flăcările sunt întotdeauna altfel, hrănite de iubirea lui Dumnezeu.
Civilizaţia a însemnat ineluctabil un reducţionism al umanităţii. Legile, regulile, obiceiurile, tradiţiile, şi multe altele, necesare fiind, au adus şi un răspuns comun, o regularizare a reacţiilor omului faţă de anumite realităţi. Cineva spunea că fiecare vede altceva în culoarea roşu, dar există doar o convenţie universală prin care oamenii recunosc o valoare dată. Aceasta ar fi şi explicaţia reacţiei personale la această culoare: unora le semnalează viaţa, focul, pasiunea, altora stridenţă, agresiune cromatică, depresie.
Clişeul aşadar este o boală veche, un fel de tifos cultural al umanităţii, adus de păduchii educaţiei precare, de uniformizarea politică şi de ignoranţa izvorâtoare din animalitatea omului căzut.
Există clişee haioase, precum sombrero-urile pentru exprimarea unui mexican, sau sărutul pentru un francez. Există clişee inofensive precum cabinele poştale roşii din Britania sau pizza pentru italieni. Încă există clişee care ucid – spiritual vorbind – prin doza de moarte pe care o transmit involuntar.
Astfel, pentru România, 98% dintre străini vor asocia nu mănăstirile din Bucovina, nu satul nemuritor, nu Coloana infinitului, nici vorbă de Delta Dunării, de Peleş, de cetăţile medievale sau de Crucea de pe Caraiman. Oamenii infestaţi cu clişee de televiziune vor spune în cor: Dracula. Nici vorbă de acrivie istorică, de interes pentru medievalistică, nu tu o cercetare de rutină a locului sau timpului. Dracula din romanul lui Bram Stoker, vampirul însetat de sânge.
Şi de aici clişeul ca reducţie imbecilă a realităţii se multiplică halucinant, aşa cum se multiplică orice rău în această lume căzută: România e ţara ocultismului generalizat, a reacţiei magice, a strigoilor, o ţară de duhuri rele, în care iadul se întâlneşte sinuos cu lumea de azi, un tărâm al ceţurilor veşnice şi a scrâşnetului de vrăjitoare.
98% dintre străini nici nu ştiu că suntem ortodocşi. O doctorandă în teologie catolică mă întreba naiv şi dezinvolt: Are you Russian orthodox or Greek orthodox? (Eşti ortodox rus sau ortodox grec?), neavând habar de dimensiunea sobornicească a ortodoxiei, de vocaţia ei universală ca unica Biserică adevărată a lui Hristos.
Din păcate clişeele ne inundă viaţa cu nimicnicie în fiecare clipă. De la proverbele inepte: Toţi bărbaţii sunt porci şi toate femeile sunt …, până la categorisirile de pahar despre moldoveni, olteni, ardeleni. Deducem din acestea că clişeul este inevitabil o generalizare, ceea ce sfidează adevărul diversităţii omeneşti. Ori orice generalizare pe tărâm personal este o minciună: benevolentă, aparent logică, plină de umor, viclean sofistică, dar minciună. Iar minciuna este fiica diavolului, “tatăl minciunii”.
De unde vine clişeul? Din ignoranţă spuneam. Iar reţelele de socializare, internetul în general este instrumental genial care transformă lumea într-o masă amorfă de tâmpiţi. Umberto Eco, de reverentă memorie, spunea ceva similar. Pe internet orice om, oricât de înzestrat ar fi cu glagorie, sau din păcate, oricât de puţin înzestrat ar fi, poate cu mijloacele şi promovarea potrivite, să emită judecăţi de valoare fără nicio valoare care ajung axiome publice.
Televiziunea cultivă clişeul în toată hâda ei expresie. Scenariştii de film – mai ales din subcultura Hollywood – au acces la un număr foarte limitat de scene de realitate, pe care le combină iar şi iar, în goana lor după reacţia de plăcere a unui public gregar.
V-aţi întrebat vreodată câte mii de filme vorbesc despre o familie fericită, apoi soţia şi copiii sunt ucişi, iar bărbatul – ce poate face? – se răzbună monstruos pe toţi cei implicaţi şi pe alţii de prin preajmă. Toate filmele cu karate, cu bătăi, cu împuşcături, urmează obedient acelaşi clişeu: clişeul răzbunării după o tragedie cauzată.
Dacă am face un mic bilanţ contabil al unei zile din viaţa noastră, am vedea că 90% din acţiunile ei sunt clişee. De la automatismul de dimineaţă: igienă, mic dejun, îmbrăcat, mers la serviciu; la noţiunea însăşi de slujbă, care implică de cele mai multe ori repetarea obsedantă a aceleiaşi activităţi. Şi statul cu burta în sus la televizor implică o suită de clişee: Esca, cretinătăţi cu sportivi, film cu criminali, somn.
Cum putem scăpa de clişee? Reactivând puterea Duhului Sfânt în viaţa noastră. Mulţumind înfioraţi pentru fiecare rază de soare, zâmbind când uşa se deschide fără să ne cadă în cap, simţind recunoştinţă pentru florile de pe marginea drumului, oprind maşina lângă un bătrân sărac pentru a-i da o pâine, citind o poezie (cumplit, poezia moare în spiritul tehnologic actual), împlinind o pasiune, celebrând frumuseţea din noi şi din jurul nostru. Moartea clişeelor este conştiinţa darului lui Dumnezeu, a faptului că suntem darurile Lui pentru creaţie şi că El, Pâinea cea cerească, este Darul cel mai de preţ pe care-l primim, şi care ne dăruieşte nemurirea împreună cu El.
