Părintele Mosor – omul Liturghie

A murit Părintele Mosor. Când nepotul meu mi-a scris pe Messenger, eram chiar la ultimul Amin al Dumnezeieştii Liturghii. O criză de ulcer mi-a izbucnit din nimic şi o gheară de foc mi s-a încleştat pe epigastru. A murit cel mai mare preot din generaţia lui.
Ce să mai spun? Ar trebui să umplu o bibliotecă doar cu amintirile pe care le am cu el. A fost o viaţă profesor la seminarul de la Neamţ. M-a spovedit vreo zece ani de copilărie, iar mama mea, preoteasă, se spovedeşte la el de 40 de ani. Soră-mea, preoteasă şi ea, tot de vreo patruzeci, şi ea a fost cea care i-a închis ochii la urgenţe, după o oră de resuscitare nereuşită. Părintele îi ştia inima atât de perfect, încât ea a fost cea care a auzit ultima zbatere a inimii lui pe pământ.
Încă din zorii copilăriei mele, de pe la vreo 6 ani când am venit la Târgu Neamţ, mergeam deseori la Liturghie şi la vecernii la Biserica Sfântul Ilie. Acolo Mosor, un preot uriaş, după estimările mele de boboc, cu o voce de operă superbă, cu o verticalitate a slujirii imense, cuprinzând în toate cu o atenţie distibutivă toate valenţele liturgice. De la tata şi de la el am învăţat eu că Liturghia nu e un ritual, ci o străfulgerare de slavă dumnezeiască, scrâşnetul de durere al morţii, marele război împotriva iadului, sfărâmarea definitivă a porţilor de durere ale iadului.
Mosor, omul Liturghie, slujea cu o credincioşie pe care n-am mai văzut-o la nimeni niciodată. Şi credeţi-mă, mulţi, mulţi preoţi s-au perindat prin faţa ochilor mei. Nicio clipă de neatenţie, niciun gest nelalocul lui, frângere de sine şi strângere de inimă, cântare perfectă, lină, dumnezeiască. Niciodată în sutele de Liturghii la care am fost lângă el, la strană, în Biserică sau în altar, nu l-am văzut evaziv, plictisit, obosit, laxist, superficial. Făcea totul din toată inima şi se sfărâma pe sine pentru Hristos, Mielul cel frânt pentru viaţa lumii.
Şi apoi predica... La sânul predicii lui am învăţat eu teologie. Era de o fascinantă diversitate de idei, o bibliotecă imensă se deschidea în mintea şi apoi pe buzele lui. Scotea pe loc sute de citate din Sfinţii Părinţi pe care le ştia pe de rost. Aşternea liniştea în Biserică cu vreo mustrare amarnică. Tăia în carnea cuvintelor ca un chirurg neînfricat. Rostogolea ideile şi vorbele într-un bulgăre de zăpadă care îţi sfărâma orice părere de sine. Pe lângă predicile lui, omileţii de seamă ai generaţiei sale erau nişte pigmei cu miros de carie şi limbă de lemn. N-am văzut la nimeni această putere de a da viaţă cuvintelor într-o schimbare necontenită de ton, gestică, privire scrutătoare. Pur şi simplu nu puteai sta deoparte sau indiferent la predicile lui. Îmi amintesc cum vorbea despre grozava infecţie a patimilor, de hârdaiele de păcate din suflete. Pentru el totul era uriaş, ca iubirea lui neţărmurită pentru Dumnezeu.
Şi când spun asta mă gândesc că niciodată spovedania la el n-a durat mai puţin de jumătate de oră, în care sfărâma fiecare miligram de mândrie, îndreptăţire, confort sau laxism din inima mea. O dată, când i-am spus că am poreclit-o pe o profesoară „ciocănitoarea Woody” mi-a zis că dacă aş fi al lui, m-ar închide într-un beci, fără lumină, trei zile, doar cu pâine şi cu apă. Cuvintele lui mi s-au săpat definitiv în suflet. De fapt el mă iubea nespus, că altfel n-ar fi stat cu orele ca să-mi descurce sufletul de spini şi de mărăcini. M-ar fi expediat într-un minut ca pe un copil prost şi impertinent. Spovedea ore întregi şi coada dela spovedanie era mereu de zeci de oameni. Era neobosit. Pironit pe scaunul ăla vechi cu patru perne puse pe el, Mosor, spaima păcătoşilor, mama răniţilor de suflet, devenise o dependenţă. Nu puteai să mai trăieşti fără să te duci să-i mărturiseşti păcatele, şi după ce te sfărâma în bucăţi, te mângâia pe cap cu o blândeţe nespusă şi simţeai că ai pentru ce trăi. Urma formula de iertare de păcate.
Când am dat la seminar, era anul de după revoluţie, şi o mie de tineri s-au îngrămădit pe cele 100 de locuri de la admitere. Pe vremea comunismului erau doar vreo zece locuri pe an la seminar, aşa că toţi cei care picaseră în ultimii 20 de ani veneau acum la strunga popirii. Eu trecusem de clasa a noua şi o frică m-a cuprins, văzând valurile de înscrieri. Mă rugam să iau ultimul la seminar, ceea ce s-a şi întâmplat numai că Dumnezeu a inversat foaia cu admişi, aşa că am reuşit pe locul I.
Înainte cu vreo lună de admiterea de foc, mama, îndurerată, s-a apropiat sfios de Mosor şi l-a rugat să mă examineze. „Părinte, el spune că ştie, dar se poate să nu fie chiar aşa. Cercetaţi-l, vă rog cu atenţie”. Mosor a pufnit nervos, s-a întors spre mine încruntat şi a zis: „bine, doamnă, pentru dumneavoastră o să-l anchetez pe atletul ăsta. Dar vă spun, că o să scot untul din el”.
N-am dormit toată noaptea de frica anchetei de mâine. A doua zi, cu inima cât doi purici m-am prezentat la casa Părintelui Mosor. „Ce cauţi bă, aici? De ce-mi pierzi timpul?” a zis părintele, jucând în continuare piesa de teatru a durităţii. Apoi m-a condus într-un grajd, unde o vacă îşi făcea siesta de după-amiază. La 30 de cm de vacă era o măsuţă şi un scăunel. M-am aşezat acolo şi mi-a zis: „Scrie, bă: hermeneutica vacii în Sfânta Scriptură”. Şi a plecat. Am împietrit. Nu mai auzisem de aşa ceva. Am început să scormonesc în toată mintea citatele din Biblie despre vaci. Şi începând cu potopul, viţelul de aur, juninca jertfită pe altar, proorociile, să nu legi gura boului, psalmii, viţelul fiului risipitor, am început să înşir pe foi zeci de sensuri ale jertfei, morţii, vieţii, lucrării animalului blând care ne-a însoţit, a robotit pentru noi şi ne-a alăptat pruncii de la începutul creaţiei. Vaca, animalul bun şi blând devenit izvor pentru noi, care îşi dă viaţa, laptele, viţelul, carnea, pentru omul nerecunoscător. Priveam la vaca de lângă mine, dacă întindeam mână puteam să îi ating capul. Mirosul reavăn de balegă proaspătă, zgomotul sacadat al rumegatului ca un metronom al vieţii, tresăltările din când în când din cauza muştelor şi coada legănându-se alene peste spinare, toate m-au adâncit în sensul vieţii ca sacrificiu de sine.
După vreo două ore, scrisesem 14 pagini, a venit Părintele, s-a uitat într-o doară, neîncrezător pe teancul de foi, mişcându-şi sprâncenele ba pe-o parte, ba pe alta. Apoi, tăcere adâncă. „Bă, ţie nu ţi-e ruşine? Ce vii aici la mine dacă nu eşti prost? De ce-mi pierzi timpul dacă eşti tobă de carte? Îţi baţi joc de mine?” M-am făcut mic şi am sărutat mâna preotului, apoi m-am vaporizat încet.
Aşa era Părintele. Un munte de teologie, o conştiinţă critică excepţională, un tăietor de lemne din pădurea sensurilor. Predicile lui erau pline de sute de sensuri pe care le descoeperea atunci, pe loc, care-l fascinau şi îl înverşunau să caute mai adânc, în fântâna cea fără de hotar a cuvintelor lui Dumnezeu.
Dumnezeu să-l aşeze în soborul Liturghiei Lui!