Iadul înainte de iad

Frumoasa Oana Andone ne spune senil că Irlanda a legalizat avorturile pruncilor nemuritori, iar imediat după această ştire ne arată o căţeluşă care a născut în aeroport opt căţeluşi. Este definiţia totală a postului animalic care încurajează uciderea în rândul umanoizilor.
Ce este dreptul la avort? Este dreptul animalului uman de a fi ignorant, imbecil şi ucigaş din pricina asta. Dacă nu ai minimala grijă de a te feri în timpul desfrânării, deşi organismul tău este adult, însă creierul este de pavian (sic), statul îţi dă dreptul contra cost să omori un om viu, care gândeşte, simte, are suflet nemuritor şi – îngrozitor – este copilul tău.
Dreptul la avort este cea mai înfiorătoare lege de reducţie a umanităţii la o rasă de animale criminale. Este agresivitatea legiferată, scrâşnetul de iad din sânul celui mai sfânt act de pe pământ: zămislirea pruncului cu chip de Dumnezeu. Este uciderea iară şi iară a lui Hristos pe crucea nemerniciei. E pogorârea la iadul unde nici măcar animalele cele mai vorace nu au intrare. E moartea voluntară pentru care nici măcar Învierea lui Dumnezeu nu mai are leac.
Normal ar fi, dacă gonadele îţi funcţionează ca om adult, reproducător în serie, dacă nu te-ai ferit de copii (deşi asta e de cele mai multe ori o abominaţie), să fii responsabil de viaţa acelui prunc care creşte în mădularele tale (sau dacă eşti mascul, ale femeii cu care eşti). Să stai binişor nouă luni şi să plăteşti pentru fapta ta, nu să tai în bucăţi ca un măcelar, rodul nevinovat al iubirii tale vinovate, cea mai scumpă făptură de pe pământ.
Şi apoi, dacă nu eşti în stare, nu ai vârsta, cheful, starea materială, umanitatea elementară, pentru a creşte acel copil, să îl dai unei familii care aşteaptă de ani buni să strângă în braţe un bebeluş.
Pe acest principiu, ar trebui, dacă nu ne place de faţa cuiva, să-l ucidem. Dacă m-am sculat cu faţa la cearşaf, să ies şi să împusc câţiva nefericiţi care îndrăznesc să treacă prin faţa casei mele. Este abominaţia cea mai cumplită, violenţa cea mai mizerabilă de care e în stare umanitatea. Mai mult, nu omori un necunoscut, ci inima ta, sângele tău, viaţa ta, ADN-ul tău, ochii tăi, care aşteaptă în lacrimi şi te roagă să nu-i sfărâmi.
O atare lege e o condamnare la iad avant la lettre a umanităţii. Dracul a văzut că e riscant să laşi Judecătorul cel milostiv, la sfârşitul vieţii, să decidă de sufletul celui judecat. Mai bine antamează, programează anticipat condamnarea la iad prin asemenea fapte cumplite.
De aici, icnetele de durere veşnică ale oamenilor ucigaşi, încurajaţi de un stat demonic. De aici, miile de femei gârbovite de nefiinţa pe care au adus-o în lume, stau şi ocupă inutil locurile în Biserici. O viaţă de chin, sfărâmarea ultimă, amintirea crimei, strigătul mut al bebeluşului tău mai frumos decât veacurile, tăiat în bucăţi de propria ta mizerie sufletească. Viaţa - o aşteptare a pedepselor celor fără de sfârşit.
De aici mai este o scăpare. Mică de tot. Să plângi în hohote o viaţă întreagă pentru că ai ucis sau ai îndemnat femeia să ucidă. Să dai milostenie necontenit, mereu, tuturor copiilor pe care îi întâlneşti. Să botezi copii săraci. Să îmbraci pe cei sărmani. Şi totuşi. Dincolo de o viaţă de lacrimi, la Judecată, vei sta cu veşmântul sufletului plin de sânge, nu de sângele tău, pe care l-ai vărsat pentru Hristos, ci de sângele unor prunci care au vrut şi vor să vadă lumina, să îţi strângă degetul în palmă, să te privească şi să spună: mama.
Doamne izbăveşte umanitatea de asemenea iad!