Suntem marea iubire a lui Dumnezeu şi Îl vom pierde pentru totdeauna

Vorbim astăzi despre un subiect evitat de obicei de către manualele standard de teologie. Chiar şi Sfinţii Părinţi sunt uneori evazivi când vorbesc despre tribunalul suprem, alţii devin brusc poetici, iar alţii acoperă tema cu un veşmânt luminos de metafore doxologice. Dincolo de înfricoşătoarele alegorii cu cuptorul cel de foc, cu scrâşnetul de dinţi şi cu viermele cel neadormit, folosite chiar de Dumnezeu când înfăţişează pedeapsa cea veşnică, teologii sunt puşi în faţa unui examen eliminatoriu: vocaţia lor profetică există sau nu, când vorbesc despre viitorul absolut al umanităţii în Dumnezeu sau înafara Lui.
Este cu atât mai greu să vorbeşti despre lucruri de o ascunzime infinită cum sunt gândirea şi simţirea lui Dumnezeu. Sfârşitul lumii poate fi descoperit doar în cufundarea minţii şi a inimii în Duhul Sfânt, Dumnezeul vederii şi al profeţilor, „Cel ce a grăit prin prooroci” (da, ştiu că Academia a modificat prooroc în proroc, dar e o modificare imbecilă care amputează sensul pro-orao, „a vedea înainte” şi îl înlocuieşte ţanţoş cu o struţo-cămilă pro muzică zdrăngănitoare).
Aşadar numai văzătorii cu Duhul pot vorbi despre viitorul lumii, doar proorocii pot dezvălui (apocalipsis) miezul temporalităţii muribunde în Dumnezeul vieţii veşnice, numai misticii pot înţelege şi transpune în limbaj omenesc Taina (mystos) cea mare a veacurilor: unirea umanităţii cu Dumnezeu.
Totuşi, mergând pe cărările bătătorite de inimile cele curate ale bătrânilor Apocalipsei care aşteaptă Judecata lumii, putem discerne sau măcar zări câteva coordonate ale acestui eveniment axial din istoria universului.
În primul rând putem spune că Judecata lui Dumnezeu este dreaptă. Această dreptate este infinit mai mică decât iubirea Lui, totuşi e absolută. Acest paradox poate coexista în Dumnezeu aşa cum coexistă Unitatea firii şi Trinitatea Persoanelor. Am putea spune că însăşi iubirea infinită cere dreptatea, aflând-o în sine însuşi ca un Adevăr al Fiinţei cele veşnice.
Dumnezeu e Iubirea infinită care se revarsă în har din veşnicie şi umple lumea cu lumina cea nevăzută a vieţii. Dumnezeu e Raţiunea cea mai presus de raţiune a fiinţelor pe care El le-a creat din iubire. Totuşi, există unele nuanţe.
„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” spune Mântuitorul Hristos, Dumnezeul Om. Şi tot El afirmă: „n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea” şi iarăşi: „Nu pot Eu să fac de la Mine nimic. Precum aud, judec. Dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Meu care M-a trimis” (căutaţi voi versetele).
Fiul este Judecătorul lumii, prin umanitatea pe care a asumat-o, trăind, murind şi înviind din morţi pentru noi. Umanitatea Sa deplină, fără de păcat, care a pătruns prin iubire infinită în iadul cel mai de jos, în care noi ne-am ascuns din pricina nefiinţei din noi, este criteriul suprem al judecăţii universale. Trupul firav, plin de praful Galileii, va fi etalonul dumnezeiesc al felului în care ne-am folosit noi trupul în viaţa aceasta. Sudoarea durerii lui Hristos va fi temeiul prin care ne vom vedea lucrările şi nevoinţele de o viaţă. Mâinile străpunse de piroane pentru noi vor fi fundamentul înţelegerii rostului mâinilor noastre pe pământ ca unelte, instrumente ale mângâierii. Ochii care au văzut prin perihoreză facerea lumii şi iubirea Fecioarei vor fi temelia vederii noastre în istorie şi în eon. Lacrimile care au curs din ochii lui Dumnezeu vor fi ecranul sfânt pe care vom vedea înţelesul adevărat al vieţii noastre şi pierzania pe care am cules-o neplângând pentru păcatele noastre.
Mai mult, sudoarea şi lacrimile lui Hristos, în clipele de infinită durere din Ghetsimani, când simţea toată durerea gigantică a istoriei şi a fiecărui om curgând în inima Lui, s-au prefăcut în picături mari de sânge şi picurau pe pământ. Acest amănunt pe care doar Ioan, vulturul cel nevinovat de la pieptul însângerat al lui Dumnezeu putea să-l observe, arată că Hristos în zbaterea de Sine în durerile morţii, căci ştia şi simţea infinit moartea pe care o va trăi, şi-a încordat într-o asemenea durere ochii şi întregul trup, încât vasele de sânge de pe fruntea Sa s-au spart, sudoarea devenind sângerie. E strigătul de suferinţă infinită a lui Dumnezeu cel atotputernic, când vede că însăşi Moartea Sa pe Cruce nu va fi de-ajuns pentru atât de mulţi oameni ai pierzării.
Apoi, putem spune că Judecata dumnezeiască nu e nicidecum un calapod uniformizant al persoanelor umane unice. E infinit de diversă tocmai că infinit de diferite sunt simţămintele lui Dumnezeu, aşteptările Lui, darurile cu care ne-a înzestrat, dorul Lui după noi, durerile pe care i le-am provocat. În această perspectivă, teologia scolastică de sorginte aristotelică, care stipulează că Dumnezeu este nepătimitor (adică nu poate fi mişcat de ceva, ci mişcă El toate) este o aberaţie a umanităţii fără Dumnezeu, plagiată de teologii care se simţeau complexaţi de măreţia constructului filosofic grecesc. Tocmai, Dumnezeu este infinit de pătimitor, pentru că El vrea, căci e Iubirea infinită. Pătimirea Lui pentru noi de la întemeierea lumii, şi chiar din veşnicie, căci ştia totul despre veşnicia noastră creată, s-a transformat în Pătimirea cea preacurată a Fiului Său, Sfâşierea de Sine pentru noi a devenit Jertfa pe Cruce în istorie, grija lui Dumnezeu pentru Adamii cei nemernici ai lumii a devenit providenţă a Tainelor Bisericii.
Spuneam că Judecata e infinit de diversă. Ea depinde în primul rând de darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu. Altfel va fi judecat un mirean şi altfel un preot. O judecată va primi o femeie, şi alta un bărbat. Se vor cântări dumnezeieşte virtuţile şi păcatele, gândurile, faptele, vorbele, dar şi consecinţele lor în minte şi în lume, până la sfârşitul lumii. Se vor scoate la iveală tainele dar şi lanţurile de cauzalitate ale fiecărei străfulgerări de gând, ereditatea şi educaţia fiecărui om, vârsta şi conştienţa, înţelepciunea pe care a primit-o, tot ce-a investit Dumnezeu în fiinţa aia minusculă din pântece, pe care El a menit-o să fie dumnezeu după har. Toate ratările noastre, tot timpul pierdut, toate zbaterile de nefiinţă, toţi pruncii nenăscuţi care strigă şi gânguresc în sânul feciorelnic al Maicii Domnului după judecata ucigaşilor lor, totul va fi o uriaşă tablă de şah pe care se va juca veşnicia noastră.
Asta înseamnă cuvintele Mântuitorului: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic”: adică nu pot face nimic discreţionar, nu există păreri, afecţiuni vinovate, similarităţi între judecător şi inculpat, mită, iluzie, impresionism, strategii judiciare, ton de pledoarie, curse de înţelegere, precedente, prezumţii false, idiosincrazii, argumente, înduplecări, circumstanţe atenuante sau agravante. Există doar memoria infinită a lui Dumnezeu în care tot ce ai făcut L-a afectat direct pe Iubitorul de oameni. Toate păcatele pe care le-ai săvârşit sunt spini înfipţi în fruntea deja plină de sânge a Mântuitorului răstignit până la sfârşitul lumii. Când oamenii diavolului au îndesat pe Fruntea iubirii cununa de spini, ea era deja plină de Sângele cel preacurat care a mântuit lumea din moarte.
Aşa că, cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu prin darurile pe care le-am primit, cu atât mai adâncă va fi Judecata la care vom fi supuşi. Acolo, dincolo de cer şi de pământ, printre lacrimile tuturor neamurilor de pe pământ, vom vedea singuri câtă lumină şi cât întuneric am devenit prin libertatea noastră în istorie.
Acolo vom afla ceea ce Biserica ne-a spus mereu dar n-am vrut s-o ascultăm. Că fiecare dintre noi suntem marea iubire veşnică a lui Dumnezeu, că ne-a iubit încât Şi-a dat viaţa pentru noi, şi că noi L-am dat mereu afară din inima noastră. Atunci va alege să ne iubească plângând şi să nu ne mai deranjeze niciodată cu şoaptele Lui.