Cea mai mare prăpastie a lumii

În Sfânta şi Marea Miercuri, Biserica ne pune înainte pilda femeii desfrânate, care s-a curăţit prin lacrimi şi har de lepra păcatelor ei.
Mântuitorul Hristos cinează în casa unui cetăţean de vază, pe care-l vindecase de lepră. Acolo intră o femeie de moravuri uşoare care cade la picioarele Domnului, îi spală picioarele cu lacrimi şi le şterge cu părul capului ei şi sparge un vas de alabastru cu mir de mult preţ şi Îl unge pe Hristos. Gestul acesta extrem, prin profunzimea lui, nu trezeşte decât dispreţ şi mânie în rândul mesenilor. Hristos însă înţelege în mod infinit toate sufletele omeneşti. După această cină, Iuda va pleca la căpeteniile preoţilor să-L vândă pe Domnul.
Avem de-a face cu o prăpastie enormă de înţelgere a lumii, o falie tectonică imensă se deschide peste pământ. Pe de o parte, Iuda, care văzuse cum morţii se ridică din morminte la porunca Domnului, care văzuse lepra cum cădea de pe trupurile suferinde, care privise cu nesaţ cum se revarsă lumina în ochii albi ai orbilor, care ascultase glasul muţilor şi le vorbise surzilor făcuţi să audă de Hristos. Şi totuşi Îl vinde pe treizeci de arginţi.
De cealaltă parte, o femeie prostituată, care nu-l văzuse niciodată de Domnul, care nu ştia nimic de Evanghelia Lui, nu văzuse nicio minune, simte un cutremur de fiinţă în adâncul ei. Temeliile putrede ale firii ei pătimaşte cad, patimile din ea se usucă şi pier de fierbinţeala lacrimilor cu care vrea să-şi schimbe viaţa păcătoasă. Cu scrâşnet de dinţi sfărâmă în bucăţi mintea ei cea plină de amintiri pătimaşe şi-şi preface ochii în izvoare de lacrimi care spală picioarele mai curate decât cerurile ale lui Dumnezeu. Cea mai murdară fiinţă, atingându-se de Cel preacurat, sărută picioarele lui Dumnezeu. Şi în clipa aceea o minune se petrece: fiinţa ei zguduită de plângere se curăţeşte prin atingerea de Vindecătorul întregului univers. „Simte dumnezeirea lui Hristos” şi îşi schimbă viaţa deplin.
Preoţii care învăţaseră o viaţă în zadar despre Mesia, când a venit pe pământ L-au omorât. Au tocit prosteşte miile de proorocii despre când se va naşte, unde, cum, din ce Fecioară, ce va face, cum va muri şi va învia pentru noi. Au memorat imbecil miile de versete ale Legii, iar când Legea iubirii veşnice a venit printre ei, au ucis-o pe Cruce. S-au pregătit o viaţă pentru întâlnirea cu Dumnezeu, iar când Dumnezeu a venit, ei l-au pironit pe Lemn.
Aceasta arată cât de fragilă este starea omenească, cum putem pierde totul într-o clipită prin mândrie şi răutate, şi cum putem câştiga Împărăţia prin lacrimi şi pocăinţă. Moartea Mântuitorului inversează polii axiologici ai universului, dezveleşte gingiile lumii, întoarce temeliile pământului, stoarce de sens adâncurile de taină ale lui Dumnezeu şi le dăruieşte în Sângele Mântuitorului. Într-o clipă, toată învăţătura acestei lumi se vădeşte deşartă. Aşa cum Sfântul Maxim a zis: „Moartea lui Hristos e judecata judecăţilor”. Totul se judecă prin Cruce şi prin Înviere. Nu mai putem fi neutri. Ori suntem cu fariseii şi preoţii, batjocorind pe Cel ce moare pentru noi, ori cu femeile mironosiţe, frângându-ne fiinţa de plâns la picioarele Crucii. Ori clătinăm vicleni din cap la moartea Mielului iubirii, ori ne plecăm capul până în ţărână pentru a primi binecuvântarea Lui.
De aceea Săptămâna Sfintelor Pătimiri desparte Marea Roşie a acestei lumi în două: de o parte batjocoritorii crucii, slugile idolatre ale pântecelui, clătinătorii de cap, criticii acerbi, raţionaliştii, fiarele neîmblânzite numite oameni. De cealaltă parte, oamenii lacrimilor, credincioşii care străruie în lumina Celui răstignit, slugile smerite ale Celui ce moare pentru noi. Cum spunea marele Pavel: „am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi”.
Cât mai avem vreme pe pământ, să agonisim lacrimi în potirul inimii noastre. Să simţim dumnezeirea Lui ca femeia cea căzută. Să gustăm din amarul Crucii Lui cum a gustat El din fierea noastră. Să oblojim rănile de iubire ale Stăpânului cu lacrimile noastre. Să simţim o picătură din oceanul de durere al lui Dumnezeu, care ne vede pierzându-ne în întuneric, şi bucuria Lui când ne smulge din iad şi ne îmbrăţişează pentru veşnicie.