Şpaga la rai

Şpaga există de la întemeierea lumii. Mai întâi să vedem ceea ce este ea, ca şi cum ar fi cineva pe pământ care să nu ştie ce înseamnă. Totuşi, şpaga este o valoare pe care o dai pentru a ajunge nemeritat într-un loc, funcţie, timp. E contravaloarea unui furt ideologic, o axiologie strâmbă, în care proştii ajung şefi şi îi duc la pierzare pe toţi.
Spuneam că şpaga există de la întemeierea lumii. Şarpele, urâtorul de oameni, diavolul a venit cu şpagă pentru a le lua sufletele, locul în rai şi veşnicia, oamenilor. Le-a promis că vor deveni nemuritori dacă vor călca porunca nemuritorului Dumnezeu. Le-a promis şpagă viaţa veşnică, şi le-a dat moarte veşnică. Şpaga survine întotdeauna din ticăloşie şi din prostie. Şi aceasta pentru că şpăguitorul doreşte ceva ce nu merită şi plăteşte pentru asta spre dezordinea valorică a întregului, iar primitorul şpăgii primeşte avantaje necuvenite, din postura din care a ajuns probabil tot cu şpagă.
Aşadar şpaga e un cerc vicios al răului, o molimă care contaminează umanitatea spre moarte. Dar nu vreau acum să fac un studiu sociologic, psihologic, filosofic, despre şpagă. Vreau să vorbesc despre şpaga la rai.
Din zorii creştinismului, Hristos ne-a spus clar că dacă dorim să moştenim Împărăţia Lui veşnică, trebuie să ne unim cu El. Adică să devenim El, să fim în fiecare secundă în El şi El în noi, să gândim cu mintea Lui, să simţim iubirea Lui infinită, să ne doară cum Îl dor pe El durerile lumii. Creştinismul e unirea cu Hristos, adică încorporarea noastră în Trupul Lui care este Biserica, devenirea noastră euharistică în El. Asta înseamnă lepădare de sine, luarea Crucii, unirea cu El: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine rămâne şi Eu întru El”.
Totuşi, umanitatea căzută a încercat să îşi urmărească în continuare propria agendă, adică plăcerea, stăpânirea şi averea, dar totuşi să se pună bine cu Dumnezeu. Cu toate că toţi Sfinţii Părinţi spun că credinţa înseamnă îmbrăţişarea lui Dumnezeu, unirea cu El pentru veşnicie şi pentru fiecare clipă, dăruirea noastră totală lui Dumnezeu, oamenii au încercat mereu să o ia pe scurtătura spre rai, prin plăcerile şi iluziile acestei lumi. Şi cu făina în pod, şi cu gura plină...
De-a lungul veacurilor, s-au găsit mereu preoţi care să garanteze mântuirea unor ticăloşi. De fiecare dată Duhul Sfânt, Dumnezeu adevărat, le-a dat peste mână şi a redus Biserica la ceea ce este: unirea oamenilor cu Dumnezeu.
O dată cu imperializarea Bisericii în Apus, papa, ca şef suprem şi-a arogat dreptul de a scoate din iad – şi din rai – pe cine vrea muşchii lui, în schimbul unor sume consistente de bani, cu care s-au ridicat mastodonţii de piatră ai occidentului. Indulgenţele sunt dovada supremă a raptului de valoare, a furtului axiologic uriaş, în care raiul a ajuns să nu mai semene deloc cu ceea ce credem noi despre el. Cerşetorii, săracii, nemernicii acestei lumi au ajuns să fie dispreţuiţi pe pământ, iar sufletele lor mergeau la Împărăţie, ca sufletul săracului Lazăr. Nicio problemă. Bogătanii au plătit şpagă şi şi-au scris numele pe biserici, cu speranţa că raiul are curs de schimb.
Cineva ar putea crede că iscusinţa malefică a diavolului s-ar opri aici. Nicidecum. Cultele protestante, încercând să scape de această ciumă a comerţului cu suflete, au declarat că toţi oamenii sunt nişte hoituri fără speranţă. Aici era o problemă. Nu mai ieşea bănuţul. Şi atunci au decretat cu predestinarea că toţi cei ce intră în cultul lor sunt deja mântuiţi, indiferent că sunt sfinţi sau criminali în serie. Abominaţia şi aberaţia totală sfărâmau în bucăţi orice reziduu de moralitate, viaţă sfântă, urmare a lui Hristos. Ai venit la noi? Eşti deja mântuit. Această molimă continuă astăzi la toate sectele care garantează mântuirea celui ce intră şi plăteşte intrarea la circul sufletesc.
Ar putea spune cineva că şi pomelnicele noastre, în Biserica Ortodoxă, sunt tot un fel de şpagă mascată. Însă niciun preot sănătos la cap nu-ţi poate garanta că pentru o sumă de bani îl scoate din iad pe cutare, indiferent ce a făcut în viaţă. Pomelnicele noastre sunt rugăciuni pe care le facem împreună cu preotul, cu nădejdea că Dumnezeu se va milostivi de cei dragi ai noştri. Banul din ele e doar expresia recunoştinţei noastre pentru osteneala preotului, care a primit porunca de la Hristos: „În dar aţi luat, în dar să daţi”. Pomelnicele sunt variantele moderne ale dipticelor din vechime. Eu am prins, când eram copil, pomelnice mari de lemn, zugrăvite cu numele celor trecuţi la veşnicie, pentru fiecare familie. Paraclisierul venea cu o movilă imensă de asemenea lemne cu suflete, pe care preotul le citea în mijlocul Bisericii. Totuşi trebuie să fim atenţi că fiecare pomelnic cu zece nume conţine zece universuri umane unice, zece vieţi şi zece sume de idealuri, de fapte şi de suferinţă. Zece vieţi veşnice care se bucură sau se chinuiesc, şi de care trebuie să avem grijă ca de viaţa noastră.
Viaţa creştină înseamnă unirea cu Dumnezeu, simţirea Lui în inima noastră. Înseamnă urmarea Crucii lui Hristos prin bunătate şi smerenie. Înseamnă iubirea neţărmurită a Bisericii Lui, pentru care El şi-a dat viaţa şi pe care a sfinţit-o cu Sângele Lui. Înseamnă iubire pentru adevăr, pentru valoare şi pentru viaţă sfântă. Rugăciunile preotului pentru noi trebuie în mod obligatoriu să fie unite cu rugăciunile noastre şi cu schimbarea vieţii noastre pentru a semăna cu El. Avem ajutători şi rugători pe preoţi, numai dacă şi noi ne rugăm îndelung. În rai nu poţi intra prin reprezentanţi.
Un bătrân călugăr mi-a zis: „preot bun e acela care iubeşte pomelnicul mai mult decât banul din el”.