Când am văzut îngeri

Când aveam doi ani şi ceva, eram în vară la bunici. Acolo am băut apă din Bahlui (nu ştiu dacă puteţi să vă închipuiţi ce mizerie infinită e Bahluiul lângă Iaşi) şi m-am îmbolnăvit de febră tifoidă. M-au dus după trei zile de 42 de grade la Infecţioase, la Izolare. Pe mama o minţeau bunicii ba că băieţelul doarme, ba că-i plecat cu tătăiţa etc.
Un doctor cam tâmpit după vreo săptămână de antibiotice în zadar a început să strige a disperare: „Duceţi şobolanu la morgă. Are maţele ciur, şi oricum creieru îi prăjit complet după zece zile de 42 de grade”. O doctoriţă mai cu frică de Dumnezeu a zis: să aşteptăm să moară întâi.
O asistentă slăbuţă – fie-i numele binecuvântat că nu-l mai ştiu – m-a luat deoparte, deliram, şi m-a învăţat un cântecel. Atunci am văzut cum arată îngerii: sunt nişte bebeluşi cu ochii foarte mari şi cu aripi în loc de mâini şi de picioare. Şi te dor ochii când îi vezi. Şi îţi alină durerile.
După o lună de izolare, am venit acasă, jumate cât eram, dar vindecat complet. Fredonam într-una cântecelul învăţat pe buza morţii.
„Upopil itute
Nuti tăbobec
Daopunatâta
Căote obec”
Doamne miluieşte! Ăsta-i bolnav cu capu. Tata exasperat de asemenea ciudăţenie zicea: aberaţii de copil. Mama cu o răbdare de uriaş mă punea să-l repet de o mie de ori: ce-o fi aici, ce bâiguie ăsta?
Şi până la urmă, cu chiu cu vai au descifrat cântecelul epicleză, prin care îngerii au venit la patul meu de moarte şi de viaţă.
Un copil Iisuse
Nu ştiu să vorbesc
Dar îţi spun atâta
Că eu te iubesc.
Lângă tine vreau
Pururea să stau
Să mă creşti cum tu voieşti
Şi să mă păzeşti.
La pătucul meu
Să-mi trimiţi mereu
Îngeraşii, drăgălaşii
De la Dumnezeu.