Eşti aici

Cuvintele ucid

De bună seamă, dintre miliardele de cuvinte care se spun şi s-au spus pe pământ, imensa majoritate se scurg în eter şi se întorc în nefiinţa din care au fost zămislite. E atât de multă nimicnicie în vorbirea lumii, atâta convenţie stearpă şi castratoare, încât o frică mai presus de lume te cuprinde dacă te-ai gândi la extensia pierderii de timp în viaţa noastră.
Cele mai multe cuvinte pe care le rostim sunt doar nişte biete fantoşe, revărsări iluzorii de fum care pier înainte de a exista. Cuvinte care arată nevoile trupului, cuvinte de convenienţă, small talk, automatisme ieftine (De genul „Ce mai faci?” când cei mai mulţi dintre cei ce te întreabă asta nu vor la modul absolut să vadă sau să ştie ceea ce faci tu). E un ocean de nefiinţă care subzistă prin cuvinte. La o primă vedere, acest ocean e ireproşabil pentru că e însăşi fiinţa noastră de iluzie. Însă dacă privim mai atent, cu ochii curăţiţi de lacrimile rugăciunii, acest ocean de vorbărie inutilă este un zid uriaş împotriva Cuvântului lui Dumnezeu în noi, o stavilă care opreşte Logosul cel sfânt să ne cuprindă fiinţa şi s-o transforme euharistic în lumină. Toate cuvintele pe care le rostim au rostul de a deschide poarta sufletului nostru către Cuvânt şi poarta Cuvântului către sufletul nostru, sau dimpotriva, de a fereca uşile interioare ale inimii în faţa bătăii infinit de subtile a degetului lui Dumnezeu în lemnul firii noastre: „Iată Eu stau la uşă şi bat...”
Cauterizând o clipă rănile obişnuinţei de fiecare zi, bubele animalităţii din noi, putem spune că mai toate cuvintele pe care le rostim, sunt un timp pierdut definitiv şi irevocabil pentru noi, pentru firea noastră, pentru veşnicia noastră.
Cuvântul ar trebui să fie cutremur de fiinţă în noi, să înfiinţeze o nouă lume prin vocaţia sa creatoare, lumea luminii şi a iubirii de Dumnezeu, să creeze raiul desfătării în Hristos prin lumina pe care o aduce, să transforme interior Darurile inimii noastre în Euharistia cea sfântă a dăruirii lui Dumnezeu către noi. Cuvântul ar putea fi o apoftegmă patristică, o pecete a harului Duhului Sfânt peste univers, o cheie a inimii lui Dumnezeu în viaţa noastră frântă de atâtea uşi închise, o declaraţie de dragoste veşnică dintre noi şi Iubitorul de oameni.
Când colo, cuvintele pe care le-am primit în noi prin Duhul înţelepciunii, sunt cuvinte de justificare a propriei neputinţe, vorbe de subjugare a celorlalţi şi mai ales a noastră înşine în robia fără de sfârşit, în cercul vicios al durerii şi plăcerii pe care le îmbrăţişăm cu patimă.
Ca să oprim speculaţiile de doi bani, să pătrundem în fântâna cuvintelor noastre de fiecare zi, de la trezirea noastră de mâna lui Dumnezeu şi până la adormirea în patul cel pământesc. Iluzie, părere, minciună, scuză, judecată, bârfă, invidie, ocară, înverşunare, scrâşnet, rânjet de bonomă indiferenţă, planificare de răutăţi, proorocie a iadului, dorire de rău, comparaţii pierzătoare, suferinţă de sine proiectată în ceilalţi, banalitate, non-sens, neant. Câtă durere am cuprins în suflet prin cuvintele care ne ies din gură, cât de mult ne-am risipit în atomii vorbelor, cât ne-am depărtat de Cuvântul ziditor de lumi, câtă nimicnicie am agonisit prin deschiderea gurii noastre: „Pune Doamne, strajă gurii mele, şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele.. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele” (Ps 140).
Un remediu din calea acestei revărsări de nefiinţă, a acestei inundaţii de nimic în inima noastră şi aşa cu greu supravieţuind fără oxigenul Duhului Sfânt, este tăcerea adâncă în faţa relelor acestei lumi şi uimirea în faţa tainei lumilor. Într-o mănăstire, de obicei, vorbirea se face cu rost, cu scop şi cu necesitate. Taclalele, vorbăraia, poliloghia de şanţ, scărpinarea după ureche cu cealaltă mână, sunt limitate sau chiar interzise. Poiana lui Iocan este incompatibilă cu poarta mănăstirii, unde bătrânii cuvântează pentru cei tineri cuvinte pline de miez de lumină. Mărturisesc această experienţă în Sfântul Munte Athos, acolo unde am fost nu de puţine ori. La ceasul dinaintea Vecerniei, călugării stau, osteniţi de ziua de muncă, şi privesc asfinţitul soarelui, tăcând şi rugându-se, bucurându-se de prezenţa celorlalţi şi de prezenţa lui Dumnezeu într-o tăcere absolută. Vorbirea s-a transformat în doxologie, căci gura, acest potir al cuvintelor nu se deschide decât spre slava lui Dumnezeu, acolo în tihna Bisericii unde oamenii stau la sfat de taină şi la vorbire cu Dumnezeu.
Ţin minte că atunci când am revenit din Sfântul Munte, după vreo două luni (era să scriu lumi) de peregrinări prin mănăstiri, schituri, chilii şi peşteri, când am ajuns cu autocarul la Tesalonic, am rămas năuc de gălăgia uriaşă a oraşului. Toţi oamenii vorbeau, dar numai prostii, nimicuri şi aburi. Toţi se zbăteau în vorbe ca într-o mare de foc, consumându-şi energia făcând zgomot. Toţi îmi păreau – irezistibil – cu dragoste de oameni o spun, aramă sunătoare şi chimval răsunător. Mă uitam siderat, cutremurat la mulţimile care treceau sporovăind fără oprire, uitând să respire aerul lăsat de Dumnezeu a fi gustat în tăcere. Şi o durere de cap imensă s-a înstăpânit peste nemernicul meu trup, la auzul atâtor cuvinte. În două luni de Athos nu auzisem atâta zbatere cât într-o oră de mers prin Piaţa Aristotel.
Cea mai înaltă teologie a acestui univers e o gângurire de prunc faţă de dogmatica iubirii revărsate în grădinile raiului. Cel mai mare vorbitor despre tainele creaţiei e surdo-mut în comparaţie cu imnele de slavă ale Heruvimilor. Cele mai frumoase cuvinte care s-au spus pe pământ sunt nimic faţă de înflorirea cea fără de hotar a iubirii în Liturghia cea îngerească a raiului.
Acuma îmi aduc aminte de zâmbetul trist al bătrânului orb de nouăzeci de ani, al Părintelui Dionisie de la Colciu din Sfântul Munte. În lumea lui, îndepărtată la un univers distanţă de a noastră, dincolo de întunericul acestei lumi, ca printr-o perdea de lacrimi, zâmbea amintindu-şi ceva ce nu vom afla niciodată. Şi eu, ţinându-l de mână, încercând să-l întreb cât mai multe despre tainele acestei lumi. Şi într-o străfulgerare de vedere mai înainte şi de cunoaştere ascunsă a lumilor, Părintele orb, care mă cunoscuse de câteva ore, fără să mă ştie, mi-a zis: „Dacă pentru fiecare glumă pe care o ştii, ai şti o vorbă din Sfinţii Părinţi, ai fi unul dintre cei mai mari teologi ai acestui neam. Dar aşa, eşti un nimeni”.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.