Eşti aici

Sfânta Liturghie de pe stup

Când eram copil de grădiniţă, aveam vreo patru ani, soră-mea şase, în vacanţa de vară ne sculam târziu, pe la 9-10 şi mâncam pâine cu unt şi cu miere şi lapte cu cacao făcute de mama. Duminica eram totdeauna, de la doi ani şi ceva în altar, alături de tatăl meu, preot, care îmi dădea să desenez pe nişte hârtii de pomelnice. Făceam nişte sfinţi cam monstruoşi dar întotdeauna veseli şi cu gura până la urechi (ca mine).
Ei bine, după ce mâncam micul dejun, mergeam afară, unde tata ne făcuse un loc de vreo doi metri pătraţi cu nisip, unde să ne jucăm. Acolo căutam comori. Lângă nisip era un stup vechi şi gol, vopsit în albastru, lângă beci.
Acolo făceam Sfânta Liturghie. Şi cum ştiam toată Liturghia cap coadă de la tata, cântam solemn fiecare moment, soră-mea era dascălul cu voce cristalină. Aveam un veşmânt mic şi vechi, dar foarte frumos, pentru ipodiaconi. Binecuvântarea, ecteniile, antifoanele, ieşirea cu Sfânta Evanghelie (aveam un Nou Testament vechi tot albăstrui pe care îl mai am şi azi), citirea din Evanghelie (ca să nu credeţi că vorbesc tâmpenii, ştiu să citesc de la patru ani), ectenia întreită, heruvicul, Iubi-te-voi Doamne, Crezul, Sfânt, sfânt, epicleza, Pre Tine te lăudăm, Cuvine-se cu adevărat, Tatăl nostru. Toată slujba dura vreo oră în care cu o râvnă de copii nevinovaţi cântam din răsputeri, din toţi rărunchii, slava lui Dumnezeu. Toată valea Mădeiului şi a Bistriţei răsuna de vocile noastre.
Aveam două pahare de fier, într-unul puneam pâine, în altul vin dintr-o sticluţă. Mama i-a zis de câteva ori tatei dacă nu cumva e blasfemie, dar tata a zis: măi, ce duh îi îndeamnă pe copiii ăştia să cânte o oră lui Dumnezeu? Eu zic că Duhul Sfânt. Şi mama ne-a lăsat.
După Liturghie urma împărtăşirea păpuşilor, ţin minte şi acum, aveam o Mireasă albă imaculată, o prinţesă cu bască, o păpuşă fără picioare, cu dizabilităţi, şi una cam butucănoasă, cu fundul gol şi mânjit de pix pe care o numeam Tătăiţa, din raţiuni pe care nu le dezvolt. Şi cum păpuşile se împărtăşeau, dar nevăzut, tot noi consumam Darurile.
După Liturghie, făceam tot felul de pozne şi prostii, ne umpleam de noroi, şi mama, destul de severă de felul ei, ne mai altoia cu câte o palmă la fund şi plângeam până înmuiam pereţii. Până într-o zi, când după un plâns straşnic, am văzut vreo câteva babe îmbrăcate în negru cum intră pe poartă val vârtej şi se proptesc în cerdacul casei parohiale. Mama a ieşit cu treabă din casă şi babele ţâfnoase, fără să dea bineţe, au întrebat-o: Cucoană preotească, mata crezi în Dumnezeu? Mama uimită de întrebare a zis: Da, dar care-i problema? Păi atunci cum baţi îngerii ăştia ai lui Dumnezeu care ne slujesc nouă în fiecare zi Sfânta Leturghie? Ăştia-s scoborâţi direct din cer, numa aripile nu li se văd, din cauza păcatelor noastre. Mama a plecat ochii spre pământ, şi a încercat să îngaime, da nu pentru asta îi plesnesc, ci pentru că fac prostii. Dar o babă, mai ridată decât celelalte: prostii, nu egzistă prostii. Ăştia îş îngeri din cer şi nu ai voie să-i baţi, ca fuge harul lui Dumnezeu de la casa ta. Bucuria noastră când am auzit asemenea minune.
Stau şi acum şi mă întreb: era păcat ce făceam noi, sau era mila lui Dumnezeu? Era har sau maimuţăreală copilărească? Noi slujeam cu toată seriozitatea, fără glumă, fără să sărim nimic, cu o încredinţare totală că Dumnezeu ne aude şi că păpuşile noastre merită să se împărtăşească cu Domnul.
Mai târziu când eram la seminar cu o cruce de binecuvântare în mână şi învârteam o cădelniţă, un preot profesor de acolo m-a văzut şi a strigat: nu ai voie să pui mâna pe Cruce şi pe cădelniţă că îţi cade mâna. Iar eu am răspuns: Serios? Am vreo zece Cruci de binecuvântare ale mele acasă, iar una are 200 de ani şi sfinte moaşte în ea (am găsit-o în podul bisericii, printre veşminte vechi şi antimise). Popa m-a privit îndelung, a dat din umeri de o aşa ciudăţenie şi a plecat.
Oare o obişnuinţă aşa mare cu lucrurile sfinte nu te poate face nepăsător faţă de harul lui Dumnezeu?
Cu smerenie, vă spun eu. Liturghia s-a impregnat indelebil în inima şi mintea mea. Ea a devenit iubirea vieţii mele, aerul pe care-l respir, lumina ochilor mei, culmea şi inima simţirii mele, reperul de valoare pentru tot ceea ce creşte pe pământ, izvorul de bunătăţi, viaţa mea, cauza şi noima oricărei idei de înţelepciune pe care am izvodit-o şi lacrima care mi se zbate acum în colţul ochiului, în clipa în care vă scriu aceste cuvinte.

Comentarii

Va iubesc de mor si nu ma las pana nu va intalnesc sa v-o spun in fata.Sarut mana.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.