Eşti aici

Căderea de lumină

Trecând prin această viaţă a plângerii marcată de întuneric şi de moarte, vedem din ce în ce mai clar, pe măsură de dioptriile noastre pământeşti se măresc, puterea şi consecinţele căderii umanităţii în păcat. Peste tot se înstăpâneşte răul peste lume, încât şi fărâma de cer pe care am primit-o la Botez pare-se că s-a înălţat întru slavă lăsându-ne neputincioşi în faţa mareei răutăţii.
Eram pe malul Mării Nordului, la o bursă de doctorat în Anglia şi ne afundasem adânc în largul mării, pe nisipul umed şi rece, profitând de reflux. Era fascinant să vezi acea imensă întindere de nimic, care se zbătea între pământ şi mare, un interstiţiu al nimicniciei, un teritoriu de luptă continuă între două regnuri fundamentale, un no man`s land, teritoriu minat în care adâncul apei şi fermitatea pământului îşi dispută mereu supremaţia periodic şi succesiv, într-un dans infinit. Păşind tot mai departe pe nisip, englezul care era cu noi ne-a avertizat că în curând va veni fluxul. Însă nisipul era liniştit, malul mării era departe şi nu aveam nicio grijă. Voiam să ne retragem lin, împreună cu apa către ţărmurile stâncoase din depărtare: „Hotar ai pus peste care nu va trece şi nici nu se va întoarce, să acopere pământului”. Şi pe măsură ce apa începea să se însufleţească şi să păşească înapoi invadator, pe întinderile nesfârşite ale nisipului, am realizat că fluxul nu vine dinspre mare. Apa nu înaintează liniar pe buza valului final, ci vine din pământ şi inundă într-un chip devastator venind de pretutindeni şi de nicăieri, nevăzută, dar urcând din toate părţile, şi din spate, ca o avalanşă. Am fugit cu toate puterile, către stâncile unde se săvârşise armistiţiul originar, şi apa urca mereu, pe gleznele noastre îngheţate, până către genunchi, într-un iureş tăcut dar cu atât mai devastator cu cât era mai irezistibil. Eram tot mai aproape de înec, iar apa era de un rece pătrunzător, ca o adâncime a morţii dincolo de simţire şi de glas.
După jumătate de oră de fugă am ajuns pe un deal şi am privit tremurând cum miile de hectare de nisip se prefăcuseră în mare într-un urcuş imperceptibil al nivelului mării, atras de puterea lunii, şi mi-am zis: totul în lumea asta este magnetism şi energie. Ajungeam, cu mijloace rudimentare şi copilăreşti, la concluziile elaborate ale lui Einstein, neavând vreo veleitate în fizică.
Revenind la tema de astăzi, spuneam că mareea răutăţii se ridică tot mai mult, iar hotarul pe care l-a pus Dumnezeu în calea vicleniei omeneşti se retrage mereu, într-o creştere a nivelului mării interioare. Acest flux de moarte nu vine din faţa noastră, ci ne cuprinde pe nesimţite (şi prin nesimţire) de pretutindeni, aşa că nu ne putem lupta cu el nicidecum, trebuie doar să fugim cât ne ţin picioarele sufletului, de afluenţa devastatoare, către munţi: La munţi suflete al meu, mergi acolo de unde vine ajutorul (Antifonul 2 al glasului V). Răul acestei lumi, simţind că ajunge la final e de acum o revărsare de nefiinţă, un torent atot-cuprinzător al iraţionalităţii care cufundă sufletele şi le omoară: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la Limanul cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive!” (tropar la Ierurgia înmormântării).
Consecinţele căderii în păcat sunt prezente peste tot şi ating în stricăciunea lor toate interstiţiile firii create. Suntem atât de zdrobiţi, încât moartea devine în ochii noştri o ultimă manifestare de putere, iar orizontul acestei lumi se îngustează mereu, orbindu-ne ochii spirituali de orice străfulgerare de slavă a lui Dumnezeu.
Căderea – ăsta este leit motivul vieţii omeneşti. Omul sărman, idolatru şi nesimţitor, anesteziat de morfina acestui veac, paralizat din zborul lui către înălţimi, orb la minunile lui Hristos şi surd la vaietele de durere ale lumii, imunizat la orice suferinţă a aproapelui departe, scotocind prin baierele minţii tot mai multe justificări ale răutăţii lui. Credinţa a schimbat-o în superstiţie, adică în iarmaroc de valori cu Dumnezeu de vânzare pe treizeci de arginţi, nădejdea în slava cerească a devenit obsesie de bunuri pământeşti, iubirea s-a auto-mutilat şi a ajuns din duh de jertfă şi durere pentru celălalt în vehicol al plăcerilor. Omul este tot mai căzut, iar infinitatea ontologică a spaţiului calitativ al firii omeneşti se vădeşte în tot mai noi resorturi ale morţii, cu care ne împovărăm mereu, într-o volbură fără sfârşit. Totul este ameninţat de rutină, acest vierme de foc al obişnuinţei care roade orice metal spiritual şi îl transformă în cenuşă.
În acest iureş spre moarte, sau ce să mai spun, în această moarte programată şi progresivă, omul căzut este tot mai singur, căci a refuzat mâna lui Hristos care l-ar fi adus înapoi în corabia vieţii. Viaţa a devenit o anticameră a morţii, un vestibul de mormânt împodobit cu materie.
Acestea ar fi, în câteva cuvinte, coorodonatele căderii noastre în păcat şi consecinţele ei le simţim cu toţii, de la primul scâncet de prunc la lumina soarelui şi până la ultima răsuflare adâncă, prin care ne dăm sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Însă o salvare există, pentru o asemenea cădere. Eram o dată la Sfânta Liturghie, slujind cu frică înaintea Sfântului Jertfelnic al lui Hristos. Învăţasem de la cei vechi şi sfinţi că Sfântul Agneţ trebuie privit cu dragoste şi necontenit, aşa cum priveşti un bebeluş de lumină, venit din cer să te salveze din ghearele morţii. Şi reflectând la cădere, am început să rostesc cuvintele de sfinţire ale Darurilor euharistice, prin care preotul împreună cu credincioşii îngenuncheaţi, cer lui Dumnezeu Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt şi să sfinţească Darurile ca ele să devină Trupul şi Sângele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Aşadar rosteam cuvintele: Încă aducem Ţie această slujbă (nu slujire, că acesta din urmă e un generic continuu, nu un act particular şi unic) cuvântătoare, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţa la Tine CĂDEM, trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte, şi fă adică Pâinea aceasta, Cinstitul Trup al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos...
La cuvântul „cădem”, mi s-a desfăşurat în privirea interioară un caleidoscop de imagini şi idei, ca o revărsare de înţelepciune. Căderea către Dumnezeu este remediul căderii noastre în păcat. Prăbuşirea la pământ în faţa Împăratului universului este medicamentul şi panaceul pentru prăbuşirile noastre de fiecare zi. Frângerea lui Hristos unică pe Cruce şi pe altarele Bisericii e salvarea pentru ca lumea să nu se frângă în moarte şi în stricăciune. Peste tot în Evanghelie, oamenii care se întâlneau cu Dumnezeu, cădeau la picioarele lui Iisus, cerându-i să-i izbăvească de moarte.
Liturghia nu e (doar) un imn de slavă, nu e un spectacol de excelenţă bizantină, nici o etalare teatrală de veşminte şi aurării, ci e căderea umanităţii în praful drumului ontologic la picioarele lui Dumnezeu. E conştiinţa nimicului din noi şi a totalităţii de lumină a Stăpânului. E recunoaşterea că suntem ţărână îmbrăţişată de cer, fără meritul şi fără vrednicia noastră. E sfărâmarea noastră dinlăuntru pentru ca Domnul să ne reclădească prin Euharistie lutul sufletelor, mutilat, încrâncenat de seceta spirituală. Împărtăşania este căderea noastră în Dumnezeu, smulgerea noastră din lanţurile şi din robia morţii. Şi este inevitabil – atunci când e primită cu grijă – durerea ruperii noastre de materie şi cutremurul de a simţi cum Dumnezeu devine una cu tine, iubind fiinţa de ţărână cu iubire străpunsă până la moarte.
În clipa când faţa noastră batjocorită de cel viclean va atinge ţărâna drumului, atunci ochii noştri unşi de tină se vor deschide pentru a vedea slava lui Dumnezeu. De fapt toată viaţa noastră de aici este o cădere continuă din rai. Pruncia e căderea din isihia pântecelui mamei, tinereţea e ruperea de sine pentru unirea cu altul, maturitatea e pierderea nevinovăţiei originare, bătrânţea e căderea din putere şi aşteptarea morţii – confruntarea axiologică fundamentală.
Dar putem alege unde şi cum vom cădea. Putem cădea mereu din raiul interior şi a ne transforma tot mai mult în ţărână, sau putem cădea la Dumnezeu, în faţa Lui, la picioarele Lui, pentru a-I săruta picioarele cu care a umblat pe pământ pentru a-L sfinţi şi mâinile cu care a plămădit universul, şi pe care Şi le-a străpuns cu piroane de dragul nostru şi pentru viaţa noastră. S-a lăsat străpuns pentru a se uni inseparabil de Crucea firii omeneşti, pentru ca nimeni niciodată să nu ne smulgă din îmbrăţişarea Lui. Aşadar nu uitaţi, vă rog: viaţa e o cădere, dar căderea la picioarele lui Dumnezeu e înălţare şi slavă sfântă, urmare a smereniei lui Hristos şi îmbrăţişare sfântă cu El.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.