Eşti aici

Femeile sfinte ale neamului românesc fac în rai de mâncare lui Dumnezeu

M-am întors de la pomenirea morţilor, care se face în fiecare sâmbătă din an, dar mai ales în Postul cel Mare. Bunicele gârbovite stăteau la uşa Bisericii de la patru dimineaţa, împovărate cu sacoşe, mai mari şi mai mici, cu pomană pentru cei adormiţi.
Preotul apare mai târziu, pe la cinci şi ceva, de mila lor, să nu le ţină prea mult în frig, deşi anunţase că slujba începe pe la şapte. Se risipesc prin Biserică ca nişte furnici, aşezând darurile pe mesele grele de lemn putred. Foşgăie pungile, abia mijind prin fiinţă, se fâţâie de colo până colo, aşteptând, aprinzând lumânări pe colivă şi pe pachetele de bunătăţi. Ici colo câte un oftat, şi o amintire despre bărbatul plecat, sau despre copilul marinar, înecat în apele de departe.
Urmează slujba de pomenire, ecteniile, pomelnicele citite tare şi rugăciunea de dezlegare. Apoi “Veşnica pomenire” şi întreaga Biserică leagănă alene coşurile cu bunătăţi ca pe nişte prunci în albiile lor.
O întreagă armie de raţionalişti găunoşi atacă necontenit tradiţia de două milenii a românilor. Ce atâta pomenire a morţilor? Ce, mânâncă mortul, bea mortul vinul vărsat pe mormânt? Astea-s tradiţii magice, folclor păgân, idolatrie, cult thanatic, abureală. Mai bine ca la sectanţi, unde la căpătâiul mortului un nene cu alură şi accent tâmpe, la cravată strânsă sufocant, aiuritor de gât, rosteşte afectat nişte predici interminabile şi indigeste.
Chiar aşa? Mânâncă şi bea mortul? Ce atâta tevatură în jurul unui eveniment tragic, când în Occident moartea e ascunsă, ca o ruşine supremă a vieţii fără rost. Mortul occidental, rujat, fardat, împănat cu formol, rânjeşte dintre florile scumpe ale coşciugului. Iar la noi, toată lumea: „Veniţi fraţilor să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă...”.
La o gândire mai adâncă a problemei, înfiorată de lacrimile rugăciunii, vedem că pomana morţilor e fundamentul firii omeneşti. Iubirea noastră se manifestă în chip esenţial în dăruirea de mâncare pentru cel iubit. Tânărul imberb, înfiorat, cu ochii alunecând în jos, o invită pe fecioară la cină. Femeia, gârbovită de truda zilnică, când vine bărbatul frânt acasă, primul lucru care iese din sufletul ei, este strachina de mâncare pe care i-o pune în faţă. Mamele noastre sfinte, cu ochii grei, cu cearcănele până la gură, bântuie ca nişte stafii prin casă în muma zorilor pentru a pregăti mâncare pentru pruncii care pleacă la şcoală.
A da de mâncare celui iubit. Este actul suprem de euharistie a fiinţei, expresia luminii care ţi se naşte în inimă şi străpunge norul gros de indiferenţă care s-a lăsat peste lume. Este înflorirea firească a iubirii jertfelnice, îmbrăţişarea nevăzută dintre suflete. Câtă bucurie are femeia când soţul şi copiii se ospătează din bunătăţile pe care le-a pregătit. Cu mâinile pline de făină şi cu ochii lăcrimând a ceapă, femeia iese din istorie şi intră în veşnicie prin smerenie dăruitoare. De câte mii de ori a pregătit mâncare pentru cei iubiţi ai ei?
Revenim la pomana morţilor. Eu, ca preot primesc deseori şi eu câte un pachet din mâna tremurândă a vreunei bătrânici, de sufletul lui cutare. Ajuns acasă, cu vreo duzină de pachete, mă minunez de ce e înăuntru. O băbuţă a pus şerbet de trandafiri, că aşa îi plăcea bărbatului ei. Alta înveleşte atent un ban de 5 mii în batistă, pentru corabia sufletului. Una pune doze de Pepsi în pacheţel, că soţului tare îi plăcea zahărul lichid... Pâinicele, fursecuri făcute în ore de osteneală, lumânări, bomboane, pateuri, banane, mere, fasole bătută la pahar, sute de chestii.
Printre lacrimi şi singurătate, femeile acestea care cară în spate neamul românesc, fac ce ştiu mai bine, fac ceea ce au făcut de o viaţă. Dau de mâncare pentru cei dragi. Ele ştiu, mai bine decât orice doctor în teologie, că Dumnezeu ne iubeşte atât de infinit, încât Se dă pe Sine de mâncare pentru noi. Împărtăşania este actul suprem de dăruire a lui Dumnezeu, ca mâncare pentru veşnicie.
Delicateţea, duioşia, dorul de a-l vedea pe cel ce acum e îmbrăţişat de Dumnezeu, sfinţenia şi smerenia, şoapta îngerului, lacrima înfiorată, lumina Învierii răstignită pe noaptea lumii, toate pe plinesc în această dăruire de hrană. Pomenirea morţilor e semnul şi dovada că iubirea trece dincolo de moarte, că suntem împreună în pofida mormîntului, în ciuda morţii, sfidând iadul şi tenebrele lui. Şi e ceva mai mult decât atât.
E vestirea de taină a unei vocaţii pentru veşnicie: femeile sfinte ale neamului românesc fac în rai de mâncare lui Dumnezeu.

Comentarii

M-ati rascolit profund cu acest subiect. Intr-adevar femeile romance fac de mancare lui Dumnezeu. Haideti sa mai facem macar doua mii de ani de aici inainte. Este spendid tabloul cu masa plina de mancarepe acre o sfinteste preotul. Da Doamne sanatate si mantuire poporului tau.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.