Eşti aici

Universul ca un spital de copii

Dumnezeu este infinit, atotputernic și atotprezent, veșnic în iubirea Lui, întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. El a creat lumea din nimic pentru iubirea cu care ne-a iubit mai înainte de întemeierea veacurilor. Și mai mult decât atât: El a trimis pe Fiul Său cel veșnic și Unul Născut pentru a muri și a învia pentru noi, și pentru a ne ridica în slava Lui nemuritoare, pentru veșncie.
Dumnezeu este mai aproape de noi decât suntem noi înșine și – mai important – știe totul despre fiecare dintre noi, felul cum ne-am născut și felul cum vom muri, cum ne vom petrece veșnicia dăruită de El, care sunt ultimele noastre cuvinte și cele pe care le vom rosti (sau după caz le vom scrie) peste câteva clipe. Dumnezeu știe ce voi scrie eu, înainte ca eu să gândesc acea idee.
Mai mult decât atât, Dumnezeu, Iubirea cea veșnică, simte în mod infinit și plenar toate simțămintele noastre, fie ele trecute, prezente sau viitoare, și suferă împreună cu noi, varsă lacrimi prin ochii noștri, „se roagă în noi cu suspine negărite“ (după cum spune Sfântul Apostol Pavel), primește bucuria noastră sau plânsul nostru, durerea, suferința, umilirea, toate. El Însuși a zis: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai mei preamici, Mie Mi-ați făcut“. Prin Întrupare, Jertfă și Înviere, toate faptele acestei lumi sunt făcute lui Hristos direct. Lui Îi dăm palme, atunci când lovim, pe El Îl hrănim prin săraci, Lui îi întindem mâna. Totul este făcut Lui, prin frații Săi, oamenii. De aceea, El plânge la marginea mormântului lui Lazăr și la marginea mormântului fiecăruia dintre noi. Simte în mod infinit chiar ceea ce simțiți voi, sau gândiți voi, citind aceste rânduri.
El vede lumea, cu miliardele ei de sori, cu miliardele ei de oameni și simte sufletul fiecăruia dintre ei.
Odată, într-o stare de veghe dinaintea somnului, am văzut pământul, cât este el de imens, și am încercat să simt oceanul enorm de vaiete și de plânset, de vorbe și râsete, de lumină și de întuneric care se revarsă din inimile omenești. Am încercat să simt, măcar iconic prin indermediul gândirii, a miliarda parte din ceea ce simte Iubitorul de oameni Dumnezeu, ce aude El, ce vede El în cele mai ascunse locuri, câtă durere și câtă umilință pentru care plânge, câte doruri ascunse sau înăbușite.
Și în timp ce încercam acest exercițiu de gândire și simțire, mi-am adus aminte de Spitalul de copii „Sfânta Maria“ din Iași, acolo unde și eu am stat de multe ori, și uneori pentru multă vreme, atunci când eram copil, și unde am simțit puterea minunilor lui Dumnezeu, ridicându-mă dintr-o boală incurabilă de către oameni dar ușor de vindecat de către Dumnezeu.
Universul întreg mi-a apărut ca un enorm spital de copii, cu un cor nesfârșit de vaiete care se acoperă unul pe altul. La parter, intrarea în univers, ca o recepție a durerii, cabinete pentru consultații, vestiare pentru a-ți lăsa hainele, uneori pentru totdeauna. Pe măsură ce urci spre etajele superioare, începi să înțelegi sau să simți taina bolii, ca o cădere a ființei din starea ei de verticalitate ontologică. Treci pe la pediatrie, și vezi copii mici, de țâță, care plâng fără să poate spune ce-i doare, în convulsii, sau mai bine zis vorbesc răspicat despre durerea lor, dar noi nu mai putem să îi înțelegem, atât de mult s-a înrădăcinat în noi convenția finită și relativă numită limbaj. Aceștia se aseamănă cu oamenii care nu mai pot exprima durerea lor, sau oamenii nu mai văd, nu mai înțeleg ceea ce-i usucă pe picioare. Urci apoi către ortopedie și vezi copii cu mâini și picioare rupte, oase în ghips, bebeluși cu operații pe coloană, mult ghips și multă suferință.
Îndrăznești, cu inima străpunsă și urci la secția de arși, unde vezi cum rămâne focul în carne și după stingerea lui, cât de mult arde în noi memoria materiei care se consumă prin foc. Și înțelegi câtă iubire a revărsat în noi Creatorul, atunci când dintr-un spectru termic de miliarde de grade (Celsius), ne-a așezat într-un loc, acolo unde ne este tocmai bine, și că ar fi nevoie de câteva grade în plus sau în minus, ca noi, stăpânii acestei lumi, să pierim arși sau înghețați.
De ai sufletul tare, intră te rog și la Secția Oncologie, să vezi cum roade cancerul trupul copiilor, să vezi fețe stinse de durere, capete rase pentru a ascunde risipirea părului la chimioterapie, strigătul mut de neputință și de revoltă, de ce-ul nevinovăției în fața răutăților celor mari, ochi mari deschiși larg asupa unei lumi care-i condamnă la moarte, și înțelegi rostul și înțelesul celeilalte lumi, cea veșnică, acolo unde nu există decât metastaze de har și de lumină.
Treci apoi să vezi chirurgia pediatrică, acolo unde bisturiul bine ascuțit taie mereu, sub ochii atenți ai unor oameni care și-au convertit mila în rațiune, excrescențele maligne, imperfecțiunile datorate păcatelor părintești, malformațiile venite dintr-un neam necredincios și îndărătnic, și învață meșteșugul extirpării din minte și din inimă a păcatului, malformația valorică a ființei.
Ar mai fi multe de spus despre zbaterea dintre viață și moarte, la primire urgențe, despre resuscitarea ca icoană a învierii universale, despre recuperare ca taină a reînființării prin Spovedanie, despre anestezie ca disciplină a anulării pentru o vreme a durerii, cea care ne salvează de la moarte.
Toate bolile trupului, pe care le vezi mai ales la niște copii nevinovați, sunt așadar o călăuză iconică spre vindecarea sufletului, spre o mai bună înțelegere a rostului făpturii, spre o viață mai sănătoasă duhovnicește, spre pătrunderea în taina durerii neamului omenesc. Și înțelegi că Dumnezeu le simte pe toate în mod infinit și direct, pentru simplul motiv că ne iubește. Și te întrebi: Oare cum se simte acuma Dumnezeu?
Mai există un loc într-un spital de copii, despre care nu se vorbește, dar care e necesar. Este morga, acolo unde trupuri mici se întorc în pământul lui Dumnezeu, iar sufletele zboară la Cel ce a simțit încă de la zămislire, fiecare plânset al lor. Există apoi și un puț sec, acolo unde se aruncă trupurile copiilor uciși de părinții lor, așteptând învierea uiniversală pentru a mustra, pentru întunericul lui, întregul neam omenesc.
Și toată această durere imensă este pentru păcatele celor mari, pentru indiferența lor la plânsetul lui Dumnezeu în ei, pentru egoismul și ura noastră.
Și dacă mai credeți că sunt patetic, atunci cumpărați câteva kilograme de caise, spălați-le și apoi mergeți într-o zi de vizită la Spitalul de copii „Sfânta Maria“, sau la orice alt spital de copii din lume. Și împărțiți caisele la copiii care bântuie pe holuri, sau sfidează moartea prin saloane, așteptând o picătură de lumină într-o lume de durere. Și dacă priviți cu atenție, veți înțelege mai mult din universul în care trăim și poate, veți trăi altfel, mai aproape de cer și de Dumnezeu.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.