Eşti aici

Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi - In memoriam Părintele Dionisie de la Colciu, Athos

În vara anului 2004 a trecut la Dumnezeu Părintele Dionisie Ignat de la Schitul Colciu – Muntele Athos. Lumina de har a prezenței sale pe pământ devine cu atât mai vizibilă cu cât trupul său se întoarce în pământ, iar sufletul său se ridică la Cel pe Care l-a dorit cu iubire toată viața.

Părintele Dionisie Ignat de la Schitul Colciu – Sf. Munte Athos este unul dintre marii duhovnici aghioriți. Personalitatea sa diversă și profundă s-a manifestat în râvna sa pentru Biserica lui Hristos și în asceza sa rugătoare. Mulțimea de pelerini veniți să primească har din izvorul de rugăciune al Muntelui Sfânt sunt o mărturie de netăgăduit a luminii care răsare peste lume din Muntele Maicii Domnului. Diversitatea de uniri spirituale ale muntelui se exprimă și prin culmile teologice, iconografice, muzicale sau ascetice care s-au atins aici de către pelerinii spre veșnicie veniți să escaladeze „înălțimea gândului smerit”.

Părintele Dioniosie a fost un duhovnic al smereniei și un ascet al bucuriei, care, în toată viața sa, închinată Sfintei Treimi a purtat în suflet dorul de cele cerești și lumina sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu: „Viața pustnicilor fericită este a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor”. Mulțimile călugărilor și ale stareților care s-au mărturisit la Părintele Dionisie vin să confirme rezonanța harică a vieții în Hristos și dimensiunea comunitară a privegherii și a rugăciunii.

Am vizitat de mai multe ori Sfântul Munte al Athosului și aceasta în pelerinaje care se desfășurau vara, timp de câteva luni, și am mers în pelerinaj prin fiecare mănăstrire din Sfântul Munte Athos, zăbovind mai mult la schiturile românești, mai ales la Prodromu unde am stat de mai multe ori, și la schitul românesc Colciu care este iarăși a vatră de spiritualitate ortodoxă autentic românească și o ortodoxă și am stat și aici mai mult timp.

Duhul Athosului este manifestat în mod divers și înoitor în fiecare tradiție națională. Astfel duhul de rugăciune atonit este foarte specific pentru călugării români de la schitul românesc Colciu și de la Prodromu și nu este deloc molipsitor acest duh grecesc și cântarea specific grecească și atonită. Probabil că am găsit în Schitul românesc Colciu acea atmosferă de simplitate ortodoxă desăvârșită, aceleași slujbe așa cum se rosteau în spiritualitatea românească acum cincizeci de ani poate, un duh al cumințeniei și al sfințeniei răspândit în primul rând de părintele Dionisie, cum poate am găsi în România într-un schit uitat de Dumnezeu sau, mai bine zis, permanent în mintea lui Dumnezeu, din munții neumblați în care pelerinii, vizitatorii, turiștii nu și-au făcut încă loc.

Aici se cântă în limba română, în cea mai curată limbț română, într-o romănă veche și rezonantă de o cadență extraordinară. Este parcă o regăsire a duhului spiritualității monastice ortodoxe românești de acum câteva decenii. Și muzica este forte simpă, deci nimic din aceste excese de virtuozitate care se întâlnesc în Grecia, nu în Sfântul Munte. Dimpotrivă, o simplitate și o contra pondere a virtuozității și a tehnicii vocale care se găsește spre exemplu la câțiva pași la mănăstrirea Vatopedu. La Colciu însă cântarea este atât de lină și de tradițional românească.

Muzica autentică așa cum putem să o vedem în axioanele lui Nectarie protopsaltul sau ale lui Macarie, muzica autentică era cântată la Schitul Românesc Colciu, însă nu într-o formă atât de organizată și de tehnică cum găsim în alte mănăstriri. In Sfântul Munte Athos există câteva coruri bizantine extraordinare: Danieleii, Tomadeii, corul Mănăstirii Grigoriou, corul Mănăstirii Vatopedu, cel de la Simon Petra, sunt niște coruri forte puternice formate din mulți călugări, mulți dintre ei au chiar doctoratul în muzicologie și vă dați seama că este o rigoare și o cadență, un specific bizantin grecesc deosebit. La schitul românesc era mai multă pace, mai puțină ordine, în sensul muzicii și a tehnicii muzicale, însă era ceva din atmosfera pacifică și frumoasă a schitului românesc.

Conceptul de media și de mediatizare este un concept străin de duhul atonit de rugăciune și de trăire ortodox. Astfel, călugării adevărați, nu numai din Sfântul Munte, ci de oriunde, se feresc de prea multă publicitate. În România duhul ascetic și de singurătate al monahului s-a împletit în mod providențial și specific cu caracterul nostru etnic și ortodox, s-a împletit cu duhul misionar, astfel mănăstirile sunt focare spirituale în care se adună foarte mulți credincioși, în care oamenii se reîmprospătează spiritual, în care se mărturisesc, iau Sfânta Împărtășanie, ascultă sfaturile unui călugăr învățat, trăitor. În Grecia, însă, monahismul este așa cum o spune și etimologia cuvântului – trăirea în singurătate. Monos înseamnă singur. Astfel acest duh misionar al mănăstririi nu este atât de bine pus în valoare în Grecia față de România, unde, spre exemplu, la Mănăstrirea Sihăstria mii și mii de oameni merg în pelerinaj și își fac din aceasta un obicei spiritual deosebit, în fiecare an, sau mai des pentru a primi harul și rugăciunea monahilor de acolo.

Părintele Dionisie însă este un caz aparte, ele este un călugăr și un mare rugător, nu a excelat în retorici justițiare. Despre el se poate vorbi mai mult în tăcere pentru că părintele Dionisie era tăcerea însăși a rugăciunii. Nu era deloc ostentativ, nu intra niciodată cu forța în sufletul tău. Cuvintele sale erau mângâietoare, nu se refereau niciodată la cineva anume. Cu toate acestea, însă, era văzător cu duhul așa cum se spune în spiritualitatea monastică ortodoxă. Adică cunoștea cele ascunse ale inimii și cele viitoare ale fiecărei persoane.

De multe ori însă, oameni care l-au văzut pe părintele și care au venit la el nu au simțit această cunoaștere, această înainte vedere pe care unii oameni o au prin harul Duhului Sfânt. Cunosc însă oameni în Hristos, care au experiat pe propriul lor suflet și pe propria lor inimă această putere a părintelui aflat în cea mai adâncă smerenie, de a-ți picura în suflet exact de ceea ce ai nevoie, a-ți spune care este durerea ta. Părintele era însă prea discret pentru a spune lucrurilor pe nume într-un fel foarte direct, însă îți dezvăluia perspectivele interioare ale propriei trăiri și viziunea sa proprie asupra trecutului tău. Deci vorbea totdeauna foarte voalat, foarte discret – cu o discreție deosebită. Dar în același timp cunoștea lucruri uimitoare, fascinante despre trecutul tău. Aceasta este părerea mai multor preoți și credincioși care au venit la Sfântul Munte Athos. Și eu însumi am fost mirat de această fascinantă cunoaștere a omului care se roagă. De fapt aș putea spune că orice om în rugăciune privește realitatea în perspectiva rațiunilor și a scopurilor pe care Dumnezeu le-a lăsat în această realitate. De aceea rugăciunea accesează acest duh profetic al Bisericii, adică intră într-o privire și într-o viziune specială. Și anume aceea prin care Dumnezeu ar dori ca noi să vedem lucrurile.

Călugăria nu este o soluție radicală pentru Părintele Dionisie, ci este o chemare intimă. El vorbea despre dispoziția ta interioară. Eu am stat de vorbă cu el destul de mult, de mai multe ori. Era mai mult o cunoaștere intimă a resorturilor tale sufletești. El îți putea spune acolo unde șchiopătezi sau acolo unde ar trebui să suplinești neputința cu mai multă rugăciune. Știa într-un mod nevinovat și de o smerenie desăvârșită de a-ți spune cu un fel aproape copilăros dar plin de înțelepciunea lui Dumnezeu care este Cel vechi de zile, să-ți sugereze cu o finețe de negrăit ceea ce ar trebui să faci, ceea ce ar trebui să spui și cum ar trebui să te comporți. Deci el nu era un terorist al sufletului, așa cum sunt unii lideri spirituali ai unor anumite confesiuni sau religii. El nu venea cu forța în sufletul tău, nu-ți spunea fă-te călugăr sau însoară-te. Nu intra niciodată cu forța în sufletul tău. El se făcea că merge mai departe ca Hristos în drumul spre Emaus. Dacă zăboveai întrebându-l și ascultându-l începeai să afli cam ceea ce ar vrea Dumnezeu și cam ceea ce te-ar împlini în drumul tău către Dumnezeu.

În viața unui călugăr așa cum era părintele Dionisie nu am sesizat nici o asprime, nici un fel de duritate, era totul într-un firesc dumnezeiesc al creației. Rugăciunea nu era simțită ca o asprime sau ca pe o asceză foarte fermă, rugâciunea era ceva natural, era firescul său de o viață. Părintele se ruga cu rugăciunea inimii permanent. În același timp însă era un cunoscător extraordinar și poate unicul pe care l-am întâlnit în viață al textelor liturgice ale bisericii. Aș menționa un aspect foarte frumos. Eram la Sfânta Slujbă, la Vecernie și călugării mai tineri citeau din cartea foarte veche în care expresiile de o cadență și de o masivitate a stilului liturgic românesc și ale limbii liturgice se împleteau, și părintele undeva mai în spate, după cum știți de mulți ani părintele era orb, stătea și era foarte atent la slujbă și se ruga într-o strană. La un moment dat – eu eram unul din cei care cântam la strană – un părinte de lângă mine a sărit un tropar. Era o zi obișnuită, era o zi a unui sfânt – și știți că fiecare sfânt are alte tropare, este o diversitate uriașă în toate Mineele și în toate rugăciunile ortodoxe. Deci nu există repetiții decât pentru preznicile împărătești.

Pentru cei care nu știu Mineiul este cartea care detaliază slujba pe zile a fiecărui sfânt sau a fiecărei sărbători. Și atunci părintele a spus : « Ai sărit troparul ăla cu Indurătoarul». Și atuncea am rămas fascinat. Părintele fiind orb cunoștea poate pe de rost toate slujbele liturgice ale Bisericii. Știa că părintele acela din grabă sau, nu știu, din superficialitate, a sărit un anumit tropar și i-a și spus care este troparul. Vă dați seama că părintele intra în rugăciune ca într-o realitate firească și fundamentală a vieții lui. Nu era nici o duritate. Se poate observa fără a dihotomiza că există două feluri de spiritualitate, dar acestea două, una sunt. Este fermitatea, mâna de fier a omului ascet, neîndurător cu propriile patimi, este această asprime care te face foarte intransigent cu tine însuți, în primul rând, și cu ceilalți, după modelul Sfântului Pooroc Ilie, acești oameni aprigi pentru Dumnezeu a căror râvnă pentru casa lui Dumnezeu îi mistuie și a căror osârdie este permanent îndreptată spre îndreptarea lumii. Este un aspect penitențial și intransigent al spiritualității. Însă, există în mod necesar la orice călugăr și o blândețe și o privire și o viziune integrală și integratoare asupra realității, asupra universului și acea blândețe care îmbrățișează lumea doar în rugăciune. Și atunci fiecare călugăr și fiecare credincios, în general, este un amestec mai mult sau mai puțin echilibrat între aceste două aspecte în spiritualitatea sa. Unii sunt mai duri, unii sunt mână de fier, mai intransigenți, alții sunt foarte blânzi cum era părintele Paisie de la Sihăstria care a rămas ca un model de blândețe absolută și plângea cu penitenții la spovedanie pentru păcatele lor. Vă dați seama că ajunsese la o percepție a realității în care păcatul era de înfierat, dar păcătosul era de plâns.

Părintele Dionisie dimpotrivă, era omul a cărui tăcere te umplea de bucurie. Intervalele dintre vorbele lui erau mai puternice poate decât cuvintele pe care le spunea prin acea blândețe extraordinară a bătrânului orb care vedea în sufletul lui și în întregul univers mai mult decât toți oamenii care văd și care de fapt sunt orbi din punct de vedere spiritual. Era o pace acolo la schitul Colciu, o liniște și o profunzime desăvârșită. Parcă eram undeva în pădurile din România, deși clima este foarte aspră în Sfântul Munte. Dar acolo, în zona aceea, sunt niște copaci de un verde extraordinar, apoi în jos se vede o prăpastie adâncă de câteva sute de metri până la mare. Deci există această îmbinare extraordinară dintre verdele și blândețea verdelui și a copacilor și a pădurii din jurul schitului și această prăpastie uriașă care se termină în mare. Într-un fel toți călugării de acolo, și părintele Dionisie în mod special, erau de o asceză deosebită, dar care niciodată nu se manifesta verbal. Îți dădeai seama din viața lui, din felul lui de a refuza sprijinul pentru că era orb și toți ucenicii săi se ofereau să-i dea sprijinul când venea de la chilie până la biserică. Refuza sprijinul și vroia să meargă singur. O putere extraordinară în mintea și în privirea lui, în ochii lui orbi se vedea mai mult decât în ochii altuia. Apoi, țin minte că am vrut să fac o fotografie cu el, am cerut binecuvântare, nu am făcut-o așa fără voie. Și a spus da, facem o fotografie dar vreau neapărat să-mi iau și toiagul pntru că vreau să ascult de cuvintele lui Hristos, care l-a inspirat pe proorocul David spunând : „Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat”. Nu era nimic ostentativ, era o trăire adâncă și foarte puternică a Sfintei Scripturi, a rugăciunii Bisericii și a Tradiției.

Acest firesc al rugăciunii ca respirație a Duhului Sfânt în om (dupș expresia Sf. Teofan Zăvorâtul) poate fi desprins din cuvintele Părintelui: „Rugăciunea inimii e cea mai bună, pe care eu nu o am și aceea este, cum se spune, desăvârșirea. Cu cât de mare greutate se agonisește rugăciunea inimii, cu atâta înlesnire o pierzi, că zici eu am rugăciunea minții, nu-s ca acela – tot atunci ai pierdut-o, înțelegi, că e o luptă îngrozitoare. Că dușmanul sufletelor noastre, el a căzut din cauza mândriei și cea mai înfricoșată armă a vrăjmașului e pe orișicare dintre noi care sunte creștini și dorim să ne mântuim, asta o are, înălțarea minții. Chiar dacă ai avea rugăciunea inimii și ai fi întărit printr-însa, dacă nu bagi samă, foarte ușor o pierzi. Adică o pierzi cu asta, cu înălțarea minții. Dacă înalți mintea cu slavă - eu am rugăciunea minții - și accea însemnează că e înălțarea minții. Dumnezeu acolo se sălășluiește în inima smeritului, și sub nici un motiv nu o să auzi niciodată în sfintele cărți când cutare-i mândru s-a mântuit. Cel mândru nu poate să zică chiar înaintea lui Dumnezeu, fiindcă el are mândria în sufletul și în inima lui, nu poate să se roage lui Dumnezeu cu smerenie și atuncea nu se poate mântui. Asta-i arma vrăjmașului cea mai puternică, că vrăjmașul știe că Dumnezeu vede bunii monahi și bunii creștini în locul de unde a căzut ceata diavolească. El știe lucrul ăsta. De aceea luptă pe toată omenirea cât poate, zi și noapte cu mândria, cu înălțarea minții. Dacă ai înălțarea minții nu poți să progresezi. Fiindcă, din cauza acestui păcat mare, adică a mândriei din cauza căreia a căzut se luptă vrajmașul cu bietul om de mic copil. Dar omul dacă are bunăvoință, are putere să biruiască. Patima asta e rea și îngrozitoare cu care nu poți să te mântuiești, cu ajutorul lui Dumnezeu și cerând de la Dumnezeu prin smerenie ca să dobândești smerita cugetare”.

Părintele era un om al sfatului mai mult decât al predicii, răspundea la întrebări mai mult decât își făurea propriile predici sau cateheze. De aceea spiritualitatea pe care o degaja era una foarte practică, duhovnicească și mistică în același timp. Nu avea nimic din avântul speculativ al sfinților greci, teologi, spre exemplu Sfântul Maxim Mărturisitorul, însă cuvintele lui de o simplitate aparte mărturiseau un adânc de înțelepciune care a trecut peste orice metalitate de sistem sau mentalitate discursivă. Îmi amintesc, spre exemplu, despre o noapte în care am vorbit, am vorbit cu părintele despre ce crede sfinția sa despre sfârșitul lumii și între rugăciunea inimii pe care o practica mereu părintele din când în când se oprea, mai spunea câte ceva și mi-a zis că el simte și că a primit această simțire că sfârșitul lumii este foarte aproape. Nu era nimic din această isterie apocaliptică a unor forme aproape adventiste de a percepe istoria, ca pe ceva ce se termină dintr-o clipă în alta. Nu era nimic abrupt și strident în ceea ce spunea părintele. Era doar constatarea unui om care a stat mai mult de șaptezeci de ani în Sfântul Munte Athos, departe de ispitele și de zgomotul lumii, că rațiunile firești ale lumii încep să-și vădească sfârșitul. Spunea că atunci când era tânăr, era ucenic al altui părinte, a auzit niște șacali urlând foarte urât după cum știți șacalii scot niște sunete parcă sunt țipete de om și sunt uneori înfricoșătoare. Eu însumi am avut această experiență destul de tragică pentru câ m-am speriat, am crezut că sunt niște chiote, niște strigăte și șacalii aceștia care sunt destul de mulți în Sfântul Munte sperie pe mulți dintre pelerini. Și el a fugit repede la părintele său duhovnicesc și a spus : „Părinte, diavolii au năvălit aproape de schit” și făcea cruci și mătănii. Și atunci părintele a zis : « Nu orice șacal este diavol. Dar poate fi». Și așa a zis și părintele de această concepție a sfârșitului lumii. Sfârșitul lumii se apropie încet și este deja în mijlocul nostru. Însă nu trebuie să ne isterizăm la ideea aceasta, nu trebuie să acționăm nesăbuit, ci să urmăm firescul nostru de trăire și de rugăciune.

Există pentru marii părinți duhovnicești această preocupare pentru sfârșitul lumii pentru că ei văd semenele desacralizării, semnele secularizării fiind din ce în ce mai prezente în viață și în societate și există această preocupare pentru marii rugători care, așa cum era Sfântul Siluan, se roagă pentru întregul univers. Deci pentru ei sfârșitul lumii nu este identic cu sfârșitul personal. Ei văd și știu că sfârșitul lumii este judecata universală, este judecata faptelor fiecărui om, dar și a consecințelor, a efectelor pe care aceste fapte le-au avut după moartea acestor oameni. Deci fiecare dintre noi suntem judecați la judecata particulară pentru ceea ce am săvârșit în viață. Însă efectele faptelor pe care le-am făcut, spre exemplu o carte pe care am scris-o, fiecare om care citește o pagină din acea carte, dacă este spirituală, este folositoare de suflet, o picătură de har ți se va adăuga pentru fiecare om care se întoarce la Dumnezeu. Dimpotrivă, dacă ai făcut ceva rău în acestă viață, consecințele, urmările acestor fapte se prelungesc la infinit într-o progresie geometrică și îți pot antrena căderea. De aceea părintele Dionisie vorbea despre sfârșitul lumii, vorbea despre această frică a lui de profanare a Sfântului Munte, vorbea despre puterile întunecate ale acestui veac. Vorbea despre faptul că există în lume anumite taine care pentru știința contemporană par ridicole și spunea că Sfântul Munte este o mare provocare, este grădina Maicii Domnului, chiar el spunea că Maica Domnului a poruncit ca – deși sunt foarte mulți șerpi, și asta este bine de știut pentru oricine care merge în Sfântul Munte – nimeni din cei care merg pe cărare să nu fie mușcat. Numai cei care o iau pe alte locuri și prin tot felul de tufișuri și tot felul de păduri, atunci aceia sunt în pericol. Dacă Dumnezeu își va lua harul Său de la Sfântul Munte atunci când, conform tradiției sfinte atonite și icoana Maicii Domnului Portărița care a venit pe apă până la Sfântul Munte și aceasta va pleca de acolo, spune că Dumnezeu va elibera toate puterile ascunse și sălbatice ale acestui pământ pentru ca nimeni să nu mai poată sta acolo. Și spunea că există balauri sau animale monstruoase care nu-s neapărat așa cum le vede știința, niște specii de animale, ci există anumite duhuri necurate care pot intra și pot perturba viața de rugăciune a unui călugăr sau credincios. Și a spus așa că atunci când Maica Domnului Portărița va pleca din Sfântul Munte, atât de multă tensiune s-a acumulat din pricina rugăciunii acestor călugări de peste o mie de ani, încât muntele va fi atât de damnat încât nu va putea nimeni să stea acolo.

In fața unui zid foarte puternic, acolo se dă lupta cel mai puternică. Iar duhurile rele sunt de atâta amar de vreme împiedicate de această flacără de foc, care se înalță, a rugăciunii monahilor din Sfântul Munte. De aceea sfârșitul Sfântului Munte – spunea părintele - înseamnă și sfârșitul lumii sau oricum antrenează perspectiva sigură a sfârșitului lumii.

Noi tindem să valorizăm mai mult personalitățile duhovnicești după trecerea la Domnul. Și asta nu datorită opticii nostre sau a dictonului de « despre morți nu vorbim decât de bine » ci pentru că rugăciunile unui sfânt sau ale unui părinte duhovnicesc, după trecerea la Domnul sunt mult mai cuprinzătoare și sunt mai puternice, pentru că sfântul respectiv sau părintele respectiv este mai aproape de Dumnezeu.

Cuvintele de iubire profundă ale Părintelui Dionisie Ignat despre România pot exprima legătura sa de suflet și de rugăciune cu pământul strămoșilor săi: „Noi, care ne-am născut în țara noastră, în locul cel binecuvântat de Dumnezeu, totdeauna avem dorințe și ne rugăm zi și noapte ca să ajute Dumnezeu greutăților în care au intrat, altă putere noi nu avem. Orice necazuri și amărăciuni dă peste scumpa noastră patrie și noi suferim aici”.

Fie ca Mântuitorul Hristos, iubirea vieții și viața iubirii Părintelui Dionisie să îi dăruiască odihna rugătoare și bucuria veșnică pentru care a lucrat cât a viețuit pe pământ. Veșnica lui pomenire! sau mai bine zis: Părinte Dionisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.