Eşti aici

Unirea timpului cu eternitatea în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul

Teologul care va aprofunda definitiv și sintetic teologia timpului unit cu eternitatea este Sf. Maxim Mărturisitorul (†662). Viziunea sa tipologică și mistagogică îmbrățișează deopotrivă toate curentele teologice ale epocii patristice completându-le și concentrându-le.
Dumnezeu cuprinde toată creația și tot timpul fiind „un început și un sfârșit etern“ , sau „un răsărit ce nu se mai termină“ , începutul începuturilor și sfârșitul sfârșiturilor lumii: „Începutul, mijlocul și sfârșitul sunt însușirile ceor pe care le împarte timpul; ba ar putea zice cineva fără să greșească, că sunt ale celor privite la un loc în veac. Căci timpul având mișcare măsurată, se circumscrie prin număr. Iar veacul fiind cugetat în existența lui împreună cu categoria lui când implică intervalul întrucât își are un început al existenței“ .
Viziunea Sf. Maxim asupra timpului ca resort și receptacul al veșniciei lui Dumnezeu în Hristos este direct corespondentă teologiei rațiunilor necreate (logoi). Rațiunile sunt unificate în Logos, dar sunt diverse pentru că ele reprezintă modelele, matricile creației în toată complexitatea ei . Corespondența și consanguinitatea spirituală a celor două lumi – lumea rațională și lumea fizică – este arătată prin expresia „lucrurile vizibile sunt simboluri (symbola) ale celor inteligibile, iar cele inteligibile sunt rațiuni (logoi) ale celor vizibile“ .
Marele teolog afirmă – cu dovezi scripturistice irefragabile – realitatea planului veșnic al lui Dumnezeu pentru întreaga făptură. Viața istoriei este desfășurarea cruciformă a iubirii lui Dumnezeu pentru creație ca anaamnesis (trecut) și prothesis (viitor). În mijlocul acestei Cruci se află viața lui Hristos ca modelul și sursa unică și plenară de viață și de nemurire: „Dumnezeu voiește în toți și în toate să realizeze taina Întrupării Sale“. Umanitatea Sa este măsura și finalitatea întregului univers asumat de El. În Hristos, cosmosul moare și înviază, umanizat în extensia eclesială a Mântuitorului – Biserica. Hristos este deci Lumina istoriei și Viața lumii.
Îndumnezeirea este așadar impregnarea (în accepțiunea sa etimologică) de Hristos, unirea cu El a întregului univers și împlinirea planului divin și vocației firești a făpturii: „Îndumnezeirea ca să spun sumar este concentrarea și sfârșitul tuturor timpurilor și veacurilor și a celor ce sunt în timp și în veac“ . Cuvintele lui Hristos din Apocalipsă „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, Cel ce este, Cel ce era și cel ce vine, Pantocratorul“ (Apocalipsă 1, 8; 21, 6; 22, 13) sunt mărturia apartenenței întregului univers la Hristos: „Iar concentrarea și sfârșitul tuturor timpurilor și veacurilor și a celor din ele este unirea nedespărțită al începutului adevărat și propriu cu sfârșitul adevărat și propriu în cei mântuiți“ . Theosis este așadar transformare – metabole a omului în dumnezeu după har, atât cât îi este făpturii a primi, iar aceasta implică pierderea succesivității și limitărilor spațio-temporale în veșnicia ubicuă a lui Dumnezeu: „Unitatea nedespărțită a începutului și sfârșitului adevărat în cei mântuiți este ieșirea – exodos cea bună din cele naturale a celor hotărniciți ființial între început și sfârșit. Iar ieșirea cea bună din cele naturale a celor mărginiți între început și sfârșit este o lucrare atotviguroasă și supraputernică nemijlocită și infinită a lui Dumnezeu ce lucrează la infinit în cei învredniciți de acea ieșire bună din cele naturale“ .
Există așadar o continuitate ontologică între timp și eternitate în lumină unică a iubirii care covârșește toate cele ce sunt: sfinții după ce primesc prin smerenie învierea voinței lor, caută nestricăciunea (aftarsia) firii: „Spre aceasta le era acum tot zorul, dorind slava ei în Hristos, ca precum au pătimit împreună cu El în veacul acesta (pe care Scriptura l-a numit timp), așa să fie și slăviți împreună cu El, în veacul viitor“ . Sfântul Maxim afirmă așadar dinamismul intrinsec al creaturii spre Izvorul ființei ei, dorul ontologic al omului după Dumnezeu.
Unirea umanității cu Dumnezeirea în Ipostasul Fiului lui Dumnezeu este „taina cea mare și ascunsă (…) ținta cea fericită pentru care s-au întemeiat toate (…) scopul dumnezeiesc gândit mai înainte de începutul lucrurilor. Spre această țintă finală privind Dumnezeu a adus la existență ființele lucrurilor. Acesta este cu adevărat sfârșitul providenței și al celor providențiate când se vor readuna în Dumnezeu cele făcute de El. Aceasta este taina care circumscrie toate veacurile și descoperă sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu, care există de infinite ori infinit înainte de veacuri“. Întruparea continuă prin extinderea lui Hristos Cel înviat în fiecare nou membru al Bisericii care devine miridă a Trupului lui Hristos Cel înviat: „Căci Hristos pururea se întrupează în cei vrednici“. Iar această infinită bucurie a Dumnezeirii de-a se uni cu oamenii este o taină a iubirii răstignite a Cuvântului Care „a dezvăluit dacă e îngăduit să spune, adâncul (abisul) cel mai dinăuntru al bunătății părintești și a arătat în Sine sfârșitul pentru care au primit făpturile începutul existenței“ . Acesta este sensul cuvintelor că „toate se cer după Cruce“ , mormânt și Înviere. Abisul iubirii paterne a lui Dumnezeu se deschide în Învierea cu trupul a Fiului Său dezvăluind sensul și ținta veșnică a omului: „Cine cunoaște taina Învierii, cunoaște scopul pentru care Dumnezeu a creat universul“ .
Taina timpului hristologic este deci o rodire a iubirii eterne a Treimii, „Căci încă înainte de veacuri a fost cugetată și rânduită unirea hotarului cu nehotărnicia, a măsurii cu nemăsuratul, a marginii cu nemărginirea, a Creatorului cu creatura, a stabilității cu mișcarea“ .
Frontiera dintre timp ca realitate tranzitorie și măsurată și eternitate ca simultaneitate plenară și necuprinsă este așa numitul timp transcendent : „Între timp și eternitate și îndeaproape asociat cu sufletul este un timp transcendent care combină absența procesualității în eternitate cu ordinea succesivă a timpului“ .
În teologia Sf. Maxim, istoria este organizată triadic plecând de la distincția început-mijloc-sfârșit, în cheie mistagogică și simbolică. Una dintre triadele realității cu relevanță cinetică și ontologică este naștere-mișcare-odihnă (genesis- kinesis- stasis). Iar o altă triadă simbolică a realității este ființă - ființă bună - ființă bună veșnică . Timpul este așadar transformarea ființei în ființă bună. Maxim va împrumuta noțiunea de metaxi – interval, extensie din teologia capadociană și o va folosi pentru a arăta mișcarea progresivă a creaturilor în timp ca apropiere neapropiată de Dumnezeu. Toate făpturile au un început al ființei lor, iar intervalul dintre acest început și starea lor prezentă este măsura apropierii și orientării lor ființiale. Intervalul este și prăpastia infinită care separă creatura de Creator , iar caracteristica fundamentală a creaturii este finitudinea ei. Universul este spațiu finit, iar timpul este mișcare finită, fiind amândouă cuprinse și limitate de infinitatea care le conține. Lumea se mișcă deoarece nu și-a găsit încă sfârșitul calitativ, scopul final (telos): „Deci dacă ființele raționale sunt făcute ele numiadecât se și mișcă ca unele ce sunt mișcare după fire dinspre început pentru faptul că există spre sfârșit după alegerea voinței spre existența fericită. Căci ținta mișcării celor ce se mișcă este existența fericită precum încputul ei este însăși existență. Iar aceasta este Dumnezeu Care e și Dătătorul existenței și Dăruitorul existenței fericite ca început (obârșie) și sfârșit (țintă). Căci din el avem și a ne mișca simplu ca din început și felul cum ne mișcăm spre EL ca țintă“ . Mișcarea este așadar un adevăr calitativ fundamental al creației ca posibilitate a unirii progresive cu Cel neapropiat în iubire.
Maxim sesizează corespondența intimă și tainică dintre om (pe care îl numește macrocosmos) și univers. Astfel, el afirmă modelul dinamic contracție - expansiune (systoli - diastoli) pentru a exprima mișcarea în univers. Cosmosul devine astfel o imensă inimă al cărei ritm este nașterea și moartea într-o liniaritate ciclică (în spirală). Ființele își au începutul și sfârșitul la punctele de maximă expansiune și contracție . Sf. Maxim vede triada naștere-mișcare-odihnă într-o mișcare sistolică-diastolică în care diversitatea se odihnește în unitate, iar unitatea se exprimă în diversitate. Întruparea este expansiunea (diastoli) lui Hristos pentru noi, iar îndumnezeirea este contracția (systoli) noastră la sfârșitul timpului. În acest proces, Dumnezeu – Veșnicia personală și iubitoare se face Om pentru ca ființa bună să devină ființă veșnică . Difuzia sau extensia vieții lui Hristos formează Biserica, iar contracția sau unirea tuturor la sfârșitul timpului în Hristos va forma Împărăția veacului viitor. Eternitatea se extinde în timp fără risipire, iar timpul se concentrează în eternitate fără confuzie. Acesta este modul în care eternitatea coexistă ontologic cu timpul în Hristos, Dumnezeu-Omul. Succesivitatea devine simultaneitate, progresivitatea devine desăvârșire, partea devine pleromă (întreg, plinire), iar hotarul devine nehotărnicie. Dispersia vieții lui Hristos în Duhul Sfânt este corespondentă conversiei creatului în Hristos „totul întru toate“.
Un alt aspect al unirii timpului cu eternitatea în Hristos este communicatio idiomatum. Nașterea feciorelnică a lui Hristos „creează un nou principiu al venirii întru ființă și al nașterii“ . Timpul este așadar inundat în Hristos de eternitatea feciorelnică a Treimii, iar prin aceasta, „omul devine dumnezeu atât cât El a devenit om“ .
Ceea ce într-adevăr este remarcabil în teologia timpului la Sf. Maxim este evidența simbolică și mistică a acestei uniri (a divinului cu umanul în Hristos) ca prezență în Biserică. Temporalitatea Liturghiei este hristologică și eshatologică pentru că ea antrenează puterile veacului viitor și articulează Trupul euharistic al lui Hristos, adică Biserica, laborator al învierii. Simbolurile eclesiale și liturgice devin prin cult sacramente (taine) în care semnificatul se unește cu semnificantul și se dăruiește lumii ca viață. Hristos este prezent în lume în și ca Biserica Lui ca devenire a lumii și schimbare a timpului în aion.
Efectivitatea liturgică a acestei teologii este cheia de boltă a evidenței eshatologice a unei comunități eclesiale. Biserica lui Hristos este Trupul Lui numai întrcât Hristos se dăruiește ei cincizecimic și sacramental, umanitatea elcesială devenind umanitatea lui Hristos Cel înviat. Acesta este sensul hristologic al Botezului ca „naștere din nou de sus“ (Ioan 3, 3) întru moartea și Învierea Mântuitorului.
Creștinii nu sunt doar indivizi înregimentați într-o instituție eclesială, ci persoane pascale, care respiră în Duhul Sfânt mireasma învierii și lucrează în interioritatea lor „puterile veacului viitor“. Creștinii sunt prin Liturghie euharistică ființele iubirii răstignite și Trupul lui Hristos – Biserica dăruiește umanității o devenire veșnică – îndumnezeirea (theosis). Sf. Maxim vede răstignirea Mântuirorului ca pe momentul de criză ontologică a acestui veac – înseamnă judecată – iar moartea Lui ca fiind „judecata judecăților“.
Lumina acestui veac este prothetică (prothesis– pregătire, intenție) și profetică, pentru că ea actualizează și anticipează lumina veacului viitor cea neapusă și veșnică. Cuvintele adresate de Mântuitorul tâlharului celui bun sunt paradigma teologică a iminenței veacului viitor în structurile istoriei : „Căci azi înseamnă ziua de față a cestui veac – azi, zice, vei fi cu Mine în rai – iar mâine cea a celui viitor“ .
Maxim remarcă în dinamismul ființei o propensiune ontologică spre înviere. Omul tinde spre nemurire conform programului său ontic, iar moartea este doar un accident al liberului arbitru folosit împotriva firii. Prin moartea și Învierea lui Hristos, omul primește arvuna nemuririi împreună cu El pentru eternitate. Viața de după înviere nu este o restabilire a condiției primare. Aceasta ar însemna o „imortalizare a morții“ . Viața viitoare este așadar o reînnoire integrală și definitivă care îmbrățișează întreaga creație. În terminologia Sf. Grigorie de Nazians, aceasta ar fi cea de-a treia și ultima transformare a vieții umane, care împlinește și anulează celelalte două care-i precedă, corespunzătoare Vechiului și Noului Testament. Viața înviată în Hristos este așadar un seism ontologic și eshatologic al cosmosului care este concluzia și odihna creației în Creator.
În abisurile tipologice ale teologiei lui Maxim putem găsi coerențe teologice între marile personalități ale istoriei mântuirii și realitățile lumii create. În orizontul tipologic care afirmă consanguinitatea rațiunilor lumii cu Logosul suprem, universul este o Scriptură extinsă care vorbește despre taina iubirii veșnice a Treimii. Sf. Grigorie de Nyssa a dezvoltat viziunea teologică a urcușului lui Moise pe Sinai ca fiind procesiunea ascensională a omului de îndumnezeire prin har. Sf. Maxim Mărturisitorul îl vede pe Moise ca pe un tip al temporalității: „Moise e tipul timpului, nu numai ca dascălul timpului și al numărului referitor la el (căci primul el a numărat timpul de la facerea lumii) și ca învățătorul cultului vremelnic, ci și ca cel ce nu intră trupește în odihnă împreună cu aceia pe care i-a condus înainte de dumnezeiasca Evanghelie; căci așa e timpul care nu ajunge sau nu intră prin mișcare împreună cu aceia pe care obișnuiește să-i treacă în viața dumnezeiască a veacului viitor“ .
Rătăcirea poporului lui Israel în pustie este privită ca o taină a timpului ca pregătire pentru Pământul veșnic al făgăduinței. Taina timpului este așadar anagogică și vădește sensul și valoarea lui unică și protetică pentru veșnicia iubirii. El este spațiul libertății umane și intervalul de iubire dintre ceea ce suntem și ceea ce ar trebui să fim în urcușul nostru spre Dumnezeu.
Sf. Maxim refuză categoric diabolizarea timpului ca măsură a morții progresive și implacabile și descoperă sensul veșnic al materiei spiritualizate și al timpului concentrat în lumina eternă a iubirii treimice: „(Moise) are pe Iisus ca succesor al întregului timp și veac; chiar dacă de altfel rațiunile timpului stăruiesc în Dumnezeu, cum arată tainic intrarea Legii dată în pustie prin Moise împreună cu cei ce au primit pământul făgăduinței“ . Timpul este dar al iubirii Creatorului pentru extinderea și exprimarea libertății creatoare a omului ca asemănare a lui cu Dumnezeu.
Sf. Maxim insistă asupra diferenței și înrudirii specifice dintre timp și veac (aion): „Căci timpul este veac când se oprește din mișcare și veacul este timp când purtat de mișcare este măsurat. Astfel, veacul sau aionul este un timp lipsit de mișcare, iar timpul un veac măsurat prin mișcare“ .

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.