Eşti aici

Sfințenia și jertfa pentru zeul pîntece

Sfințenia este printre noi. Nu este greu de găsit. De la zîmbetul unui copil pînă la privirea înțeleaptă a unui bătrîn, e mereu printre noi, cu neputință de inventariat, de localizat sau de pus în vitrină. Numai o de am avea ochi să o vedem. Căci sfințenia nu poate fi văzută decît de un ochi curat și sfînt. Și mai este ceva. Sfințenia nu e ostentativă, nu cere să fie observată, cinstită, aclamată. E acolo. Și e respirația lui Dumnezeu în oameni.
De cînd am încercat să o urmăresc, am observat cît de greu îi este ei să rămînă acolo unde domnește convenționalul, prejudecata, imitația oarbă, stupiditatea cu fason, parvenitismul. Plînge cînd oamenii spun altceva decît gîndesc. O întîlnim în lume, printre mașini, chinuindu-se să treacă strada, sau în „pustie“, în ochii smeriți ai vreunui călugăr bătrîn pe ulițele vreunui schit. Hristos a zis înainte de a muri pentru oameni din iubire pentru ei că „stăpînitorul acestei lumi“ vine și că nu are nimic în El. Se referea la diavolul. El stăpînește, dictatorial, sufletele celor ce au uitat cărarea către cer. Între Hristos – Mîntuitorul lumii și „stăpînitorul acestei lumi“ e o permanentă bătălie, un război de uzură, care se cîștigă sau se pierde în fiecare clipă, în fiecare suflet veșnic, care merge la fericire sau la cazne. Prin moartea lui Hristos și prin Învierea Lui, boldul morții, adică ceea ce are ea mai violent și ucigător, a fost rupt, porțile iadului s-au sfărîmat, ușile raiului s-au deschis, diavolul a fost biruit, o dată pentru totdeauna. Prin Tainele Bisericii orice creștin poate asedia porțile cerului, poate primi pe Hristos în el, poate înființa în suflet Împărăția lui Dumnezeu. Doar ultimele redute ale rebeliunii de veacuri mai duc la pierzanie sufletele, căci libertatea omului este veșnică și împotriva ei nici Dumnezeu nu voiește să intervină.
Ori acest război continuă și astăzi. E un război între iubirea de oameni a lui Dumnezeu și violența celui viclean, între înțelegere și silă, între alegere și robie.
Și am mai observat ceva. Sfințenia, atît de firavă încît susține întregul univers, atît de nepărihănită că nici o patimă a acestui veac nu o poate întina, ea e permanent asediată de întuneric. Cu siguranță ați fost la vreun hram de mănăstire. Eu îmi amintesc – aproape în fiecare an – de hramul Mănăstirii Neamț: Înălțarea Domnului. În mijlocul mănăstirii, un podium plin de arhierei și de preoți, corul Seminarului teologic cîntînd înălțător, miile de oameni atenți la Sfînta și Dumnezeiasca Liturghie. Veșminte sfințite, Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului străjuind mulțimea care devine Hristos, Fiul ei, prin împărtășire de cele cerești. Elevație spirituală, profunzime duhovnicească, adînc mare de judecăți. Imediat ce te îndepărtezi de cercul de sfințenie, alte mii de oameni, dar se vede mai puțin, se aude vag, unii șușotesc, alții se foiesc, oamenii intră și ies pe poarta mănăstirii într-un șirag parcă fără sfîrșit. Dicolo de zidurile mănăstirii, alte mii de oameni, care vorbesc tare, cerșetori strigîndu-și durerea, oameni singuri pierduți prin mulțime, și multe, multe tarabe, unde se vinde orice, de la lenjerie pînă la mici și bere, de la jucării pînă la scaune de paie, totul pentru oricine. Parcă vine cineva la hram să-și cumpere bicicletă. Mai încolo, departe de orice slujbă, feriți de orice adiere de har, oamenii stau pe iarbă, își înșiră bunătățile de acasă, vorbesc, tocmesc și se bucură de soarele de primăvară.
În jurul sfințeniei, în cercuri concentrice, se adună forțele acestei lumi. Și este tot mai greu să ajungi acolo, sus, lîngă Icoana făcătoare de minuni, să asculți Liturghia, să te împărtășești de slujire și de cuvînt, să te înalți împreună cu Hristos la cerurile iubirii Sale de oameni. Nu este nimic rău în a avea comercianți la hramuri, în a mînca un mic cu muștar la colț de stradă, în a cumpăra un căluț de plastic copilului care plînge. Ceea ce este mai trist este că mulți dintre cei ce vin la hram nu mai ajung deloc la Liturghie, rămîn acolo, în cercurile concentrice ale acestei lumi, prinși între mrejele acestui veac, incapabili să se înalțe la cerurile propriului suflet.
Despre acest asediu al sfințeniei de către prințul acestei lumi aș mai putea vorbi. Odată, la intrările nopții, am urcat pe Turnul Goliei pentru a privi artificiile date de municipalitate cu ocazia zilei Sfintei Parascheva. Din înălțimea turnului puteam zări cohortele de oameni veniți de la Gară, așezîndu-se cuminți la rîndul imens, pentru a atinge preț de o clipă Trupul neprihănit al Cuvioasei. De cealaltă parte a orașului, la Hală, multe tarabe cu grătare. Un fum uriaș, ce se înălța pînă la cer, ieșea din sutele de grătare pline de carne de animal. Atunci am avut o viziune. Părea că acolo, în fumul enorm, se înălța jertfa pentru zeul pîntece, era ca un altar idolatru al vechilor vremi, unde oamenii veneau să celebreze moartea animalelor pentru binele stomacului. Mulți dintre ei nu au sărutat niciodată moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. Au rămas undeva blocați, la frontiera dintre nimic și arderile de tot pentru zeul Moloh pe care îl purtăm latent, fiecare dintre noi în trup (mai mare sau mai mic, după posibilități).
Secretul suprem al acestei vieți – cred – este să trecem de aceste cercuri concentrice ale nimicului, pînă la altarul firii, să decojim sîmburele luminii de exuviile neputinței, să pătrundem la esențe, la lucrurile care contează cu adevărat, la sensul definitv al vremii și al spațiului: unirea noastră cu Dumnezeu.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.