Eşti aici

Rugăciunea - respirația Duhului Sfânt

Biserica a simțit lucrarea Duhului Sfânt ca fiind ființa ei și puterea de viață care-o călăuzește. De altfel începutul Bisericii lui Hristos este chiar Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli în ziua Cincizecimii. Hristos Mântuitorul o întemeiază pe Crucea Golgotei, iar Duhul îi conferă realitate veșnică ca Trup al lui Hristos și comunitate “αδελφότης“ inter-umană. Trupul lui Hristos Cel jertfit pe Cruce și înviat întru slava lui Dumnezeu este un Trup pnevmatizat și el se extinde duhovnicește în toți oamenii care primesc Tainele Bisericii.
Astfel Fiul și Duhul Sfânt întemeiază și dau Bisericii o expresie concretă, văzută, aceea de unire (e&nwvsi") a celor ce cred, cu Dumnezeu și întreolaltă. Lucrarea Sfântului Duh este resimțită în Biserica lui Hristos ca o necesară respirație a membrilor ei: Duhul Sfânt este viața dumnezeiască care umple în chip tainic Biserica. Orice act al ei se săvârșește în Duhul Sfânt, cu puterea Sa, în prezența Sa dumnezeiască. Biserica săvârșește chiar această lucrare mai presus de fire: actualizează în fiecare credincios intensiv și înnoitor împărtășirea cu Duhul Cel Sfânt. “Cuvântul s-a întrupat pentru ca noi să primim Duhul Sfânt“.
Această conștiință a Bisericii purtătoare de Hristos (χριστόφορος) că ea este și că Duhul Sfânt este suflarea ei de viață, se manifestă în chip variat. Părinții Bisericii resimt în chip comunitar sau în intimitatea lor sfântă prezența Duhului Sfânt în fiece moment al vieții lor. Răspunsul lor duhovnicesc la aceasta se regăsește pretutindeni în viața și scrierile lor, de la deplina și dumnezeiasca însingurare a rugăciunii personale până la modul doxologic al Liturghiei lor comune. Credincioșii primesc harul cel de viață făcător al Duhului ca pe o putere de-a mărturisi pe Hristos. În această împreună lucrare a Fiului cu Duhul la mântuirea oamenilor Duhul nu ia locul Fiului și nici invers, ci Duhul aprofundează în mod culminant în viața oamenilor Taina cea negrăită-“aneklavlhto"“ a prezenței lui Hristos. “Nu poți spune Doamne Iisuse decât în Duhul Sfânt“.
Duhul întocmește Trupul lui Hristos și-i dă din rezistența Lui dumnezeiască înnoindu-i săvârșirea și unindu-l cu Hristos Cel ce trimite Duhul în lume în chip permanent. Primirea Duhului este un răspuns al lui Hristos la dorul de veșnicie al umanității și o dragoste mai presus de fire pentru noi a Tatălui , iar Duhul zugrăvește în chip liturgic ca pe o icoană realitatea Bisericii dăruindu-i prezența lui Hristos duhovnicește și substanțial.
Cultul este minunea care celebrează deplina întrepătrundere a oamenilor cu Dumnezeu și Duhul Sfânt-Dăruitorul de Hristos și înnoitorul de viață veșnică. Duhul revarsă iubirea lui Hristos și pecetluiește prezența Lui, plângând cu Biserica cu “suspine negrăite“ în rugăciune. El posedă sensibilitatea tainică de-a locui smerit și dumnezeiește în interoirul fiecăruia și de-a vibra la acțiunile lui : “Să nu întristați Duhul Cel Sfânt cu care ați fost pecetluiți în ziua Făgăduinței“ (Efes.4,30). Bucurându-se cu Biserica de învierea lui din morți,Duhul înalță Biserica în înălțarea lui Hristos la ceruri și o preaslăvește în chip tainic de-a dreapta Tatălui în pârga umanității îndumnezeite: umanitatea smerită și înmiresmată de Duhul lui Iisus Hristos Dumnezeu.
Dacă Hristos Iisus, Dumnezeu adevărat și Om adevărat a avut existență istorică, primind “chip de rob“ și viețuind printre noi, Duhul Sfânt are o realitate cu neputință de cuprins cu simțurile trupului,dar covârșindu-le printr-o evidență duhovnicească.
Sufletul simte prezența sa ca pe o Taină care îi împlinește chemarea altoindu-se pe libertatea omului și odrăslind bune miresme ale vieții în Dumnezeu. “Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea“(II Cor. 3;17). În timpul existenței Mântuitorului pe pământ, nu puteam primi pe Duhul decât prin Fiul, însă după Înălțarea Acestuia la Cer și după Pogorârea Duhului Sfânt nu putem avea acces la Hristos decât prin Duhul. Scriptura spune “Încă nu era dat Duhul pentru că Hristos nu fusese preaslăvit“ (Ioan 7,38). Așadar, Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu se pogoară la noi aplecând cerurile, se întrupează din Fecioara, îndumnezeiește în Sine umanitatea Sa prin Duhul și o înalță la cer preaslăvind-o în sânul Dumnezeirii. Acesta e momentul inaugural în care omul, recapitulat în Hristos, poate primi plenar focul Duhului Sfânt și se poate umple de Darea cea bună și Darul cel desăvârșit care vine de la Tatăl “Părintele luminilor“ (Iacov 1,16) Hristos este cu noi “până la sfârșitul veacurilor“ (Matei 28,20) în Duhul Sfânt. Dacă în timpul vieții Mântuitorului Îl putem vedea în fața noastră, acum Duhul Îl prezentifică pe Hristos în interiorul fiecăruia.
Omul nu numai că Îl vede pe Hristos “Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut“( Ioan 20,24), ci Îl pot avea în intimitatea lor lăuntrică, Îl pot simți ca pe Domnul vieții lor și pot “cina cu El“ încă de aici în Împărăția sa cea nemuritoare. (Apoc 3,20). Astăzi cei ce-L iubesc pe Hristos se pot hrăni cu Trupul și cu Dumnezeirea Lui în Duhul Sfânt.
Biserica este în realitatea ei fundamentală – extinderea Trupului pnevmatizat al lui Hristos în umanitate “Dumnezeu voiește în toți și în toate să realizeze Taina Întrupării Sale iar în funcția ei esențială o epicleză permanentă a Duhului Sfânt peste umanitate.
Toate lucrările săvârșite de Biserică, toate Tainele, Ierurgiile, rugăciunile, cultul sunt o chemare (invocație) a Sfântului Duh peste lume: “Vino și te sălășluiește întru noi!“(rugăciunea “Împărate ceresc“) În acest sens, Cincizecimea e un moment veșnic, perpetuu , tensiunea plenară a istoriei , care se actualizează în viața credinciosului prin slujirea Bisericii.
Evenimetele mântuitoare din lucrarea lui Hristos în lume sunt nu numai puncte de reper istoric într-o cronologie umană, ci și momente de veșnicie care, deși în timp, îmbrățișează eternitatea, devenind permanențe ale comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii. În Sfânta Euharistie nu se actualizează propriu zis jertfa Mântuitorului, ci Biserica prin rugăciune și invocare intră în realitatea nemuritoare a lui Dumnezeu împărtășindu-se de darurile ei. Este și expresia Sfântului Pavel care în Epistola către Evrei spune: Hristos a intrat “odată pentru totdeauna“ “απαξ“ în Sfânta Sfintelor nu cu sânge de țapi și de viței ci cu însuși Sângele Său și a dobândit veșnică Răscumpărare. Termenul “a&vpax“ înseamnă o dată în timp și “acum și pururea și în vecii vecilor Amin“ – “kaiV nu`n kaiV a*ei` kaiV ei`" tou`" aiwvna" tw`n aiwvnon“.
Aceste cuvinte repetate mereu de Biserică sunt mărturia verbală a unei realități substanțiale: Dumnezeu s-a făcut Om și noi putem intra în viața de iubire a Lui, să putem deveni dumnezei după har.
De altfel și orice binecuvântare de început al vreunei Taine începe cu “Binecuvântarea e împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor“. Aceasta înseamnă că Biserica bine cuvântă împărăția lui Dumnezeu cel în Treime închinat, în veșnicie, odată cu harul primit prin mărturisirea Treimii celei de o Ființă, Biserica aducând mărturie asupra nemuririi ei: “acum și pururea și în vecii vecilor“. De altfel orice binecuvântare a Bisericii se săvârșește de Duhul Sfânt prin oameni sfințiți de El pentru marea slujbă a Preoției.
În cultul ortodox, Biserica intră în actualitatea lui Hristos și în lumina zilei a opta cea fără de sfârșit și nemuritoare. Din această pricină, ea celebrază duhovnicește anticipat, dar într-o realitate mai presus de înțelegere “παρουσία“ lui Dumnezeu, tensiunea inaugurală (ca permanentă re-creație) și eshatologică a lumii.
În Liturghie, umanitatea este ridicată să privească ca de după un zid al temporalității, “εν αινιγματι και εσώπτρον“, vocația de veșnicie a acestei lumi transfigurată în Duhul Sfânt prin jertfa lui Hristos. “Aducându-ne aminte de toate câte s-au făcut pentru noi […] și de cea de-a doua și slăvită iarăși venire“ .
Prima epicleză a Duhului este săvârșită de însuși Fiul lui Dumnezeu Întrupat pentru sfințirea umanității: “Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da ca să rămână cu voi în veac“(Ioan 15,26; 16,7). Epicleza săvârșită de Hristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl este o realitate inaugurală care dăruiește umanității puterea de-a chema în rugăciune pe Duhul Sfânt care rămâne cu ea în veac în Biserică. Darul epiclezei săvârșite de Hristos e un dar veșnic și întemeietor al comuniunii dintre Biserică și Duhul.
Duhul nu se dăruiește fără rugăciune. El respectă libertatea persoanei, nu se impune automat în momentul rostirii de instituire, ci se dăruiește mistic în Biserică celor ce-l cheamă cu chemare negrăită. Epicleza Liturghiei e adresată Tatălui să-L dăruiască pe Duhul. “Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem, trimite Duhul Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte și fă adică Pâinea aceasta Cinstit Trupul Hristosului Tău și ce este în potirul acesta Cinstit Sângele Hristosului Tău“ . Duhul se înnoiește în noi cu înnoire sfântă : “Cu Sfântul Duh, toată făptura se înnoiește, iarăși alergând la cea dintâi,că întocmai puternic este cu Tatăl și cu Fiul.“ Creația trebuie să-și asume condiția sa inaugurală,în care a fost creată,nevinovăția sa aurorală, precum și rostul său interior de-a sluji lui Dumnezeu .

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.