Eşti aici

Părintele Partenie - un suferind iubitor de Liturghie

Acum vreo treizeci de ani, Catedrala mitropolitană din Iași era un centru duhovnicesc de înaltă ținută. Liturghiile înălțătoare de suflet, corul, cântăreții de la strană, duhovnicii Catedralei, toate aceste făceau din Mitropolie o oază de lumină nevăzută în marea de durere a unei societăți oprimate, în care minciuna, frica și delațiunea erau criteriile de evaluare și promovare ale regimului comunist. În aceste vremuri întunecate, Biserica, ascunsă în întunericul clădirilor de cult, lumina smerit viețile oamenilor doritori de liniște și de rugăciune.
Cineva spunea că oamenii buni și adevărați au fost și atunci și acum, iar cei nemernici deopotrivă atunci și acum. Într-o societate tulbure, fără modele, în care conducătorii comuniști, secretarii cu propaganda, ofițerii de securitate, canaliile în costum erau elitele, omul căutător de veșnicie trebuia să trăiască în tăcere, discreție, în ascundere de sine.
Iașii erau o cetate plină de Biserici, oriunde întorceai capul, dădeai de o turlă înălțată spre Dumnezeu care sfida reducționismul și imbecilitatea ordinii politice. După relaxarea din anii 65-70, Catedrala era un loc de întâlnire permanentă al oamenilor cu Dumnezeu. Prezența Sfintei Parascheva era blândă, dar stăruitoare, ca o lumină de zori în noaptea lumii. Biserica era primitoare, deschisă tuturor oamenilor, plină de studenți sau de oameni simpli. Orice drum cu treburi în Iași trebuia să treacă pe la racla Sfintei Parascheva pentru binecuvântare.
În Catedrală se slujea frumos, fără ostentație teatrală, fără difuzoare, cu multă cuviință. Îmi amintesc prin anii 80 de Părintele Nicandru, atât de blând și de fericit în tihna cea adâncă a sufletului lui, străjuind trupul mult milostivei Sfinte Parascheva, cu ceva din sfiala și puritatea unui copil. De fiecare dată, mă recunoștea, îmi zâmbea și îmi dădea câte o sută de lei „pentru ciucalată“. Era atât de desprins de cele lumești, atât de luminos pe dinăuntru, încât simțeai parcă fizic mireasma sufletului lui. Și apoi fratele lui, Părintele Vitalie, duhovnic atât de bun și de încercat, cu blândețe de prunc, dar și cu o fermitate a credinței fără de hotar și fără de compromis. Părinții mei își amintesc apoi de Arhimandritul Ioanichie Grădinaru, despre care spun că avea glas îngeresc, înălțător de suflete, mai ales când cânta „Iubi-Te-voi Doamne“, la Liturghie. Un glas ceresc avea și Preasfințitul Adrian, Vicarul de atunci de la Iași, care cânta mereu în Liturghie, desprins parcă dintr-un veac aghioritic.
Tot în acel timp, mi-l amintesc pe Protosinghelul Longhin Pop, mare cântăreț, ecclesiarh la Neamț, de o talie impresionantă, cu un suflet mare de tot, plin de bucurie, mereu volnic să dăruiască, să cinstească pe toți, un iubitor de străini și un misionar autentic, străin de crisparea stearpă a multor monahi neroditori de rugăciune. Fusese „lucrat“ de slugile securității, și totuși era mereu plin de zâmbet, de vorbe bune, de glume înțelepte, de cuvinte de duh. Un fel de Ion Creangă al veacului douăzeci, convivial, bun și iubitor de oameni. Glasul lui de bas profund, sutele de lucruri frumoase pe care le-a dăruit familiei mele din suflet bun, colindele populare fascinante pe care le cânta, bucuria și smerenia cu care ne servea la masă mi-au amintit mereu de asemănarea Împărăției lui Dumnezeu cu un ospăț împărătesc, nu cu un penitenciar aspru sau cu un lagăr de exterminare.
La polul opus se afla Arhimandritul Partenie Apetrei. Aspru, tăios, lacunar, insidios, tăcut, nu vorbea decât poate pentru a-ți descoperi defecte închipuite și pentru a te „smeri“. Cântăreț de mare valoare, cu glas limpede și profund, excepțional notist, obsedat de curățenia și ordinea din Biserică, Arhimandritul Partenie era garantul unei rânduieli stricte. O dată, pe vremea când eram student, din greșeală, am trântit puțin ușa diaconească de la altar. Imediat am simțit o mână încleștată pe urechea mea și un glas abia șoptit îmi reproșa amarnic neatenția. Părintele Partenie, spaima studenților, iubea Biserica mai mult decât pe oamenii care o conțin – spunea zâmbind un călugăr de la Mitropolie. Pentru el, care răbdase multe și mari necazuri, educația era necesar coercitivă. Călugăros până în măduva oaselor, mai ales când era vorba de ceilalți, considera că cearta și mustrarea tăioasă sunt singurele căi de îndreptare. Avea ceva din tristețea dezamăgirii, știa friabilitatea umană, neputința, eșecul probabil al firii căzute, și de aceea cerea totul de la toți. Când era vorba de Liturghie, voia de la ceilalți doar ceea ce-și cerea lui însuși. Ordine monumentală, corectitudine absolută, rânduială la milimentru și la secundă. Poate acestea proveneau și din formația sa de liturgist, călugăr de multe zeci de ani.
În acest sens, îmi amintesc de o întâmplare petrecută la Schitul Colciu din Sfântul Munte Athos, acolo unde Părintele Dionisie Ignat, văzătorul sfânt de cele ascunse, chema tainic sufletele la liniștire. Acolo călugării erau desculți la slujbe. La o Vecernie, unul dintre călugări, întârziat vreo jumătate de ceas, a intrat tiptil în Biserică și s-a așezat într-o strană. Părintele Dionisie, care era orb de mulți ani, stătea într-o strană, pe o parte, înșirând mătănii. Deși călugărul intrase într-o discreție deplină, Părintele văzător i-a zis: „Părinte (cutare), iar te-ai luat cu somnul... Ehei, neputințe omenești... O să mă rog pentru frăția ta“. Și a oftat adânc. Călugărul a intrat în pământ. Peste un an eram din nou în Athos, vara, la Schitul coborât din rai. Iar Părintele acela (întârziat) mi-a mărturisit că ori de câte ori toca de slujbă, simțea că o mână nevăzută îl ridica, îi limpezea ochii grei de somn și-l împingea spre Biserică. Era rugăciunea fericitului Dionisie, care-l veghea nevăzut. În acel al doilea an, la o utrenie, după miezul nopții, eram la strană, iar conducătorul strănii i-a arătat cu degetul unui alt părinte să sară peste un tropar de la Laude. După cum știm, există o diversitate extraordinară a troparelor, stihirilor, idiomelelor etc. din cuprinsul anului bisericesc. Este cu neputință ca cineva să învețe pe de rost cele doisprezece Minee (de sute de pagini fiecare), Triodul, Penticostarul, Octoihul, Catavasierul etc. Și totuși, atunci când acel părinte a sărit peste o laudă închinată unui sfânt dintr-o zi de rând, Sihastrul Dionisie, orb, octogenar, aflat pe-o rînă într-o strană din spatele bisericuței, a zis lin: „Ehei, vezi că ai sărit lauda aia cu Îndurătorul“. M-am uitat, și iată, lauda respectivă se sfârșea cu cuvintele, „Îndurătorule al nostru, slavă ție“. Cunoașterea de la Duhul Sfânt trece peste bariere, coerciții, cuvinte, hotare, convenții, ascunderi de sine, statut social. Este ochiul scrutător al lui Dumnezeu, deschis în omul smerit, ca o străfulgerare de lumină și de bunătate. Ochiul divin mângâie, vede, ocrotește, povățuiește blând, luminează tainic spre cărările raiului interior, pierdut între atâtea valuri ale lumii.
În timpul comunismului, Părintele Partenie a făcut unele concesii regimului politic și polițienesc. Cel puțin așa mi-au spus doi ierarhi care cunosc mai bine situația. Măcar această slăbiciune trebuia să-i îmoaie firea acută, plină de ironie. Cu toate acestea, chiar dimensiunea concentraționară, obsedată de ordine, a regimului dictatorial l-a făcut să creadă (cred) că ordinea impusă este singura soluție pentru țară, și că libertatea e doar un eufemism al supunerii și manipulării de cei puternici.
De multe ori, noi, studenții, ne apropiam pentru a-i săruta mâna. Ne respingea cu priviri tăioase și cu cuvinte de reproș. „Pupați icoanele, nu mîna omului“, spunea acid. Retras apoi la Neamț, pierdut într-o lume a lui, inaccesibil ca întotdeauna, dar mai smerit, mai blând, privea trist mulțimea de tinerei purtători de distincții. Era mersul vremii, necruțător cu fiecare, care te îndreaptă implacabil spre mormânt.
Și totuși, dincolo de asprimea excesivă, de încruntarea aproape permanentă, de slăbiciunile lui, am simțit mereu că Părintele Partenie e un suferind iubitor de Liturghie, victimă a vremurilor de restriște și de minciună prin care a trecut. Simțeam în el durerea negrăită, dar și formația monahală strictă, necruțătoare cu slăbiciunile omenești. Veacul comunist frământat pe fața lui l-a măcinat încet, dar ireversibil. Cruzimea regimului l-a uscat pe dinăuntru. Și a rămas așa, ca un copac fulgerat în vârf de munte, mereu în picioare, sfidând zările și vânturile. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pacea și blândețea Lui!

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.