Eşti aici

Hristos și Duhul Sfânt - cele două mâini ale Tatălui

Sfântul Duh este Viața Bisericii lui Hristos și Biserica este plinirea Duhului, “Cel ce plinește toate în toți“ (Ef. 1,23). O teologie aflată sub inspirația Duhului Sfânt nu poate concepe sau trăi viața decât într-o strânsă legătură cu harul dumnezeiesc ce se dăruiește în Biserică prin Duhul Sfânt. Acesta întemeiază Biserica, o întărește : “În Sfântul Duh este începătoria vieții și cinstea, că toate cele zidite ca Un Dumnezeu Ce este le întărește, împreună le păzește, cu Tatăl și cu Fiul“ și-i călăuzește pașii în această lume vremelnică și tot Duhul lui Dumnezeu covârșește hotarele acestui veac dăruind Bisericii harul de-a înainte-privi lumina cea pururea fiitoare a Împărăției lui Dumnezeu. Biserica trăiește în Duhul care-i este temei și împlinire în eternitatea iubirii lui Dumnezeu. Încă din această viață, Duhul suflă din belșug peste credincioși, umplându-i de daruri și însăși viața lor e o lucrare a Sfântului Duh. Dacă Hristos realizează Taina Trupului Său – Biserica, El o realizează duhovnicește, adică prin vărsarea Duhului. Sfântul Pavel și Sfinții Părinți folosesc pentru această realitate imaginea unui organism care are mai multe mădulare fiecare folositor în felul său, dar care e menținut de o suflare de viață. Aceasta este Duhul Sfânt care umple Trupul lui Hristos și-l hrănește cu Hrană veșnică în Sfânta Euharistie.
“În El (Hristos n. n.) tot trupul bine alcătuit și bine încheiat își desăvârșește creșterea, potrivit lucrării măsurate a fiecăruia dintre mădulare și se zidește întru dragoste (Ef. 4,18).
Această dragoste a zidirii Trupului mistic al lui Hristos e Duhul Sfânt după cum spune și Dumnezeiescul Pavel: “Dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile voastre prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă“ (Rom 5,5). Așa cum în viața lui Hristos pe pământ, toate lucrările, fără excepție, ale Cuvântului întrupat s-au săvârșit în Duhul Sfânt, tot astfel și Biserica se hrănește ca de o viață de revărsarea harului peste dânsa de la Duhul Sfânt.
Fiul și Duhul sunt împreună lucrători ai tainelor vieții, împreună creează lumea și o desăvârșesc plinind într-însa sfatul cel veșnic al Sfintei Treimi. Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt sunt “cele două mâini ale Tatălui“ după expresia Sfântului Irineu de Lugdunum . Din această perspectivă, ni se pare întru totul necuvenit rolul pe care teologia occidentală îl acordă Duhului-Desăvârșitor al tuturor celor ce sunt, în Dumnezeu. În acest sens, teologia romană accentuează rolul Persoanei lui Iisus Hristos în iconomia mântuirii, situație care duce uneori la exagerări de pietate în ceea ce privește firea umană a lui Hristos (ex: Cultul inimii lui Iisus în spiritualitatea catolică).
Această realitate e observată chiar de un teolog occidental care spune: În Occident gândim esențial în categorii hristologice cu Sfântul Duh ca un “extra“, “addendum“. Aceasta este “o falsă fereastră“ care-ar da simetrie și echilibru armoniei teologice . Teologia din ultimele decenii se vede nevoită să recunoască însă, că “Sfântul Duh este punctul de intrare în Taina Hristologică și Treimică“ . În același timp, însă, harul lui Dumnezeu e socotit o grație creată, un accident trecător și deci neîndumnezeitor, amenințând grav comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii. Teologia Răsăritului mărturisește că intimitatea Persoanelor dumnezeiești este una fără de amestecare și Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt una în toate privințele în afară de nenaștere, naștere și purcedere. Principiul unității în Dumnezeire este Persoana Tatălui care naște în veșnicie pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt, “πιγεία θεοτης“ .
Duhul Sfânt purcede din Tatăl, însă Se odihnește în Fiul și e primit de Acesta, căci El unește pe Fiul cu Tatăl și e mărturia iubirii dintre Cei Doi și Pecetea tainică a Comuniunii lor. În Duhul, Fiul primește dragostea Tatălui pentru El, și Fiul iubește pe Tatăl și Duhul Însuși iubește pe Fiul primind iubirea Tatălui pentru Fiul și modul Lor de iubire elimină orice diadă în Treime prin Duhul, care e iubirea Tatălui în Fiul și a Fiului în Tatăl. Deși Duhul își trage ființa Sa doar din Tatăl prin purcedere veșnică, totuși fiind primit de Fiul și odihnindu-Se întru El, Duhul e numit și “al Fiului“, căci Fiul Îl trimite în lume ca pe Un Mângâietor care desăvârșește lucrarea lui Hristos în lume. Duhul e odihna Fiului în Tatăl și a Tatălui în Fiul și e numit și al Tatălui și al Fiului, căci cei ce-L primesc pe Dânsul se învrednicesc de binecuvântarea întregii Treimi ca într-o lumină veșnică și fără de hotar.
Sfântul Grigorie Palama afirmă această distincție dintre purcederea veșnică a Fiului din Tatăl și trimiterea în lume de către Fiul spre îndumnezeirea omului: “Acest Duh al Cuvîntului suprem e aidoma unei doriri arzătoare, “Eros“-ul Cel de negrăit al Tatălui pentru Cuvîntul născut în chip de negrăit: această dorire arzătoare – acest Eros – pe care și El, Cuvîntul și Fiul iubit agaphtov" al Tatălui o poartă Celui Care L-a născut. Dar dorirea aceasta o poartă ca venind odată cu El din Tatăl și sălășluind în El întru aceeași natură. Tocmai prin Cuvîntul, Acesta care ne vorbește întrupat, am aflat numele existenței diferite (distincte) pe lîngă Tatăl: existența Duhului. Duhul nu e doar Duhul Tatălui, ci și Duhul Fiului. Căci s-a spus că Duhul adevărului purcede de la Tatăl (Ioan 15,26), pentru ca noi să cunoaștem nu doar pe Cuvîntul, ci și pe Duhul Tatălui, Cel nenăscut, ci purces. Și acesta este Duhul Fiului, Cel ce ține de Tatăl ca Duh al adevărului, al înțelepciunii și al dreptății. Căci Cuvîntul este adevărul și înțelepciunea Celui care L-a născut. El se bucură cu Tatăl Care Se bucură întru El, cum spune Solomon slugii sale: “Eram acolo unde mă bucuram cu El“(Pilde 8,30). Această bucurie a Tatălui și a Fiului, această bucurie dinaintea vremurilor, este Duhul Sfânt, care în relațiile lor le este comun (de aceea El este trimis de către Unul și de către Celălalt celor ce se învrednicesc de aceasta) dar existența Sa ține de Tatăl. Din aceadstă pricină, în existența Sa, El purcede de la Tatăl singur“ .
Așadar rolul Duhului în Treime nu este nicidecum secundar ca în dogmatizările apusene, ci de o actualitate vibrantă pentru lume și cale interioară de comuniune a vieții divine dintre Tatăl și Fiul.
Dumnezeu nu e Dumnezeu numai în El însuși ci și în afara Lui. Acestea sunt energiile divine.
Fiul si Duhul își trag existența de la Obârșia dumnezeiască qearciva , care este Tatăl, izvor al Dumnezeirii – pigaia theotis. Fiul provine din Tatăl prin naștere – gennesis, iar Duhul prin purcedere ekporeuvsis". Biserica Îl primește pe Hristos doar prin Duhul Cel Sfânt, invocându-L să vină și să se sălășluiască într-însa și să o umple de Dumnezeire.
Duhul locuiește comunitar în Trupul lui Hristos Biserica și în fiecare persoană a ei. Este o împărțire fără despărțire și o unire în distincție, Duhul dăruindu-Se întreg fiecăruia și întregii Biserici. Mai mult decât atât, Sfântul Duh umple întreaga creație de mireasma frumuseții lui Dumnezeu și vestește tainic în armonia făpturii pe Divinul Plăsmuitor. Membrele Trupului lui Hristos se integrează euharistic unui organism unde curge viața lui Dumnezeu în oameni. “Totus Christus este El și noi“ spune Fericitul Augustin. “Între trup și Cap nu e loc pentru nici un interval, cel mai mic interval ne-ar duce spre moarte“.
În dogma occidentală, creștinul separat de energiile lui Dumnezeu cele veșnice se refugiază în adorarea umanității Mântuitorului și conferă Bisericii calitatea unei instituții umane în care Hristos, Cel ce a promis că va fi cu noi “până la sfârșitul veacului“( Matei 28,20) e prezent doar la modul anamnetic și rolul său e preluat de un “Vicarius Christi“ care își asumă autoritatea absolută asupra Bisericii, în care de fapt Hristos este Arhiereul veșnic (Evrei 6,20), Întemeietor și Țintă în veșnicie. Duhului Sfânt I se acordă o funcție auxiliară în această instituție, în care se gestionează comformitatea omului cu poruncile divine și “meritele“ fiecărui credincios. Într-o atare teologie, Dumnezeu împărtășește oamenilor nu energia Sa veșnică și îndumnezeitoare, ci efecte create care rodesc în oameni merite pentru viața de veci. În această situație s-a ajuns și datorită acelei dogme străine de Tradiția Bisericii sau de Scriptură și anume a purcederii Duhului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul. În această dogmă, Duhul, Care purcede din Amândoi (ex utroque), Se îndreaptă spre nicăieri în Treime și devine o legătură a Tatălui cu Fiul (“nexus amoris“ al lui Augustin). În Biserica Catolică, “Persoanele divine sunt relative unele la altele. Deoarece Ele nu divizează unitatea divină, distincția reală a Persoanelor divine între ele rezidă exclusiv în relațiile care se referă unele la altele. În numele relative ale Persoanelor, Tatăl e raportat la Fiul, Fiul la Tatăl, Duhul Sfânt la amândoi“ . Teologia catolică revendică justețea rațională a demersului în care relația definește caracterul personal; dimpotrivă Ortodoxia insistă pe puterea cea dincolo de înțelegere ce izvorăște din Taina Sfintei Treimi și pe faptul că noțiunea de persoană este eselțialmente apofatică, un rod al iubirii și nu al înțelegerii . Tot ceea ce se spune despre o persoană este întâlnit la alții; ceea ce îi conferă unicitate este o realitate de nespus,ca o revărsare de iubire spre ceilalți și ca un dor pentru comuniune .
Teologia ortodoxă mărturisește în dumnezeiască conformitate cu Sfânta Scriptură și Tradiția Sfinților Părinți că Duhul purcede de la Tatăl (Ioan 15,26) și Se odihnește în Fiul, iar caracterul ipostatic al Tatălui,al Fiului și al Duhului Sfânt este absolut: Tatăl este izvorul Dumnezeirii, Fiul e născut din Tatăl, iar Duhul purcede din Tatăl. După Sfântul Vasile cel Mare numele de Tată “conține în el însuși nenașterea. “Cel Ce este în mod propriu și unic Tată nu se naște din nimeni altcineva; iar față de Duh, El e numit Tată, întrucât Îl purcede potrivit Scripturii care spune Tatăl luminii (Iacov 1,17) . Sfântul Ioan Damaschinul în Dogmatica sa afirmă: “Tatăl este cauza și izvorul Fiului și a Duhului Sfânt, Tată al Fiului unic și Purcezător al Duhului Sfânt. Fiul este Fiu; Cuvânt, Înțelepciune, Putere, Icoană, Strălucire, Chip al Tatălui din Tatăl. Duhul Sfânt nu este Fiul Tatălui, ci Duh al Tatălui ca Unul Care purcede din Tatăl. Dar El este și Duh al Fiului, nu pentru că ar fi din El, ci pentru că prin El, Acesta purcede de la Tatăl, căci nu există decât o singură cauză: Tatăl“ . Sfântul Maxim Mărturisitorul în Scoliile sale la lucrarea Sfântului Dionisie Areopagitul se pronunță ferm în această privință : “Tatăl este Dumnezeirea Izvorâtoare iar Fiul și Duhul vlăstare – blastoiv" ale Dumnezeirii Născătoare. Fiul este numit de Sfântul Dionisie Areopagitul : “Dumnezeirea Filială“ .
Această distincție ipostatică fundamentală vădește calitatea Tatălui de Cauză unică a Celorlalte două Persoane. Accentul pus de teologia occidentală pe noțiunea de “esență divină“ abstractă și – considerat de ei – logic primordială Ipostasurilor dumnezeiești îi îndreptățește să afirme că Duhul este purces din Tatăl și Fiul în temeiul consubstanțialității Lor: “Eu și Tatăl una suntem “ (Ioan: 10,30) dar, deoarece ființa divină e comună tuturor celor trei Ipostasuri, ar rezulta concluzia absurdă că Duhul purcede din El Însuși.
Aceste certe dificultăți conceptuale sunt de fapt prelungiri logice ale unui cerc vicios datorat dogmei care, străine de Tradiția sfântă a Bisericii, concepe o Esență divină abstractă.
Sfântul Maxim Mărturisitorul aduce mărturie că Sfânta Treime este realitatea absolută și că esența e întotdeauna atribuită unei persoane, nu existând abstract. “Dumnezeu ca Persoană e posesor al ființei și mai de neînțeles decât ea“ . Sfânta Scriptură este o mărturie a Sfintei Treimi: Dumnezeu–Tatăl, Care din iubire pentru făptura Sa, trimite pe Fiul Său Cel Unul-Născut “care apleacă cerurile și se pogoară“( II Regi 22,10) la noi chip de rob luând și împărtășindu-Se amestecării noastre“ (Tropar) pentru a ne învrednici de primirea înlăuntrul nostru a Duhului Celui de viață făcător “Din numirea Treimii se arată rodnicia dumnezeiască“ spune Sfântul Maxim . Respingând acuzațiile implicite ale occidentului care reclamă în dogma ortodoxă o lipsă de comunicare în sânul Sfintei Treimi dintre Fiul și Duhul Sfânt, Biserica Dreptmăritoare afirmă faptul că “Cele două mâini ale Tatălui sunt într-o relație veșnică de dragoste treimică trăgându-și ființa Lor din Tatăl și primind reciproc dragostea Lui pentru Celălalt ca o mărturie dumnezeiască a iubirii lor“.
Dogma catolică a lui Filioque nu-L mai vede pe Duhul Sfânt decât ca “unitate a Tatălui și a Fiului “ și “legătură de iubire care-I unește , ceea ce amenință serios caracterul ipostatic al Persoanei Sale.
Celebra expresie a Fericitului Augustin care în lumina dragostei din Sfânta Treime atribuie Tatălui, Fiului și Duhului numirile de “Amans, Amatus, Amor“ este justă atâta timp cât caracterul ipostatic al Persoanelor este păstrat în toată actualitatea lui veșnică: Tatăl - nenăscut, Fiul - născut, Duhul - purces. Încercarea de-a transforma acest caracter într-o sumă de relații interpersonale, născătoare de diade în Treime este eretică și alterează grav adevărul mântuitor al Evangheliei. Dincolo de orice speculație cu privire la raporturile treimice, singura evidență este cea revelată: Tatăl naște în veșnicie pe Fiul și purcede pe Duhul .
O altă încercare a teologiei catolice de apropiere de Taina cea inaccesibilă a Treimii este ceea prin care Tatăl e numit Născător, Fiul Născut și Duhul Naștere. Deși se invocă puterea Duhului de-a naște pe credincioși la viața cea neîmbătrânitoare și neutrul cuvântului toV pneuvma, acestea sunt însușiri ale Duhului în iconomia mântuirii purtătoare de timp și nu pot fi atribuite veșniciei lui Dumnezeu Cel în Treime Slăvit. Teologia Romană în special acuză în dogma ortodoxă o sterilitate a Duhului în Treime în raport cu fertilitatea abundentă a Sa în iconomia lumii. Explicațiile subtil-speculative ale catolicilor nu sunt însă în măsură să orienteze dogma spre afirmații în acest sens . Se spune astfel: “Afirmația că Duhul este nașterea nu implică nici o uzurpare a paternității Tatălui, dintr-o rațiune logică, această naștere presupune un subiect care este Tatăl“. Teologia ortodoxă însă face o distincție clară între predicatele veșniciei Tatălui de-a naște pe Fiul și de-a purcede pe Duhul și atributele Persoanelor divine în iconomia mântuirii.
În cealaltă extremă teologii protestanți sunt în majoritatea lor foarte puțin interesați de realitatea Duhului Sfânt și de rolul Lui în îndumnezeirea persoanei umane.Deși teologi mai noi vorbesc cu termeni patristic ortodocși, ei rămân la dogma mântuirii numai prin Hristos (Solus Christus) și numai prin credință (sola fide) fără a lua în considerare lucrarea sau libertatea umană. Duhul Sfânt e confundat de multe ori cu harul divin și El este dat celui ce a primit credința (sola gratia) predestinându-l automat Împărăției lui Dumnezeu:
“Regenerarea e transformarea miraculoasă a individului și implantarea energiei spirituale […]. Regenerarea este un eveniment supranatural iar Duhul Sfânt este agentul care îl produce. Carnea (adică efortul uman) nu e capabilă să efectueze această transformare“ .
Lucrarea tainică a Duhului în inima credinciosului, sinergia harului cu libertatea umană, sălășluirea noastră în Duhul Sfânt (Rom.8,16) și a Duhului în noi (rugăciunea “Împărate Ceresc“), dumnezeiasca smerenie și darurile dăruite de El, întoarcerea (μετανοία) la Hristos sub îndemnul Duhului, înțelepciunea dăruită de Mângâietor, toate acestea– după cum afirmă teologii protestanți- sunt cu neputință și inutile credinciosului care a primit definitiv “îndreptarea“ prin credință lui Hristos:
“Duhul Sfânt înfăptuiește sfințirea în viața credinciosului. Prin sfințire se înțelege transformarea continuă a caracterului moral și spiritual al credinciosului astfel ca viața lui să ajungă să oglindească poziția pe care el o are deja înaintea lui Dumnezeu. În timp ce justificarea este un act instantaneu care îi dă credinciosului o poziție îndreptățită înaintea lui Dumnezeu, sfințirea este un proces care face ca persoana să fie sfântă sau bună“ .
Protestantismul înșiră cazuistic “darurile Sfântului Duh“ care sunt “un set de calități cărora li s-a dat numele colectiv de roada Duhului (Rom.8,22)și pe care Duhul “le produce în ei“ , iar Luther amintește că Duhul “insuflă dragostea în inima credinciosului“ . Cântarea Dumnezeiască a Teologiei trăită și urmată de Sfinții Părinți ai Bisericii afirmă cu tărie că Duhul lucrează împreună cu noi la mântuirea noastră, că niciodată mântuirea nu e un dat asigurat (după mărturia Sf. Athanasie, la moartea Marelui Antonie, acesta îi ruga pe îngeri să-l lase “să se mai pocăiască puțin…“).
Duhul Sfânt “se roagă pentru noi cu suspine negrăite“ și ne călăuzește pe drumul lumii acesteia. El dăruiește plenar harul divin Bisericii prin Sfintele Taine care sunt încheieturile-“άρμοί“ Trupului lui Hristos – Biserica iar Duhul îi este suflare de viață.
Biserica lui Hristos revarsă harul Duhului Sfânt prin cei sfințiți de Hristos să fie “prieteni ai Mirelui“ (Ioan 3,29) și care prin întreita slujire a Mântuitorului se continuă tainic în Trupul Său spre viața cea nemuritoare. În această liturgică unire cu Dumnezeu și întreolaltă, credinciosul trebuie să lupte împotriva puterilor răului până la sfârșit , să actualizeze prin Taine și Ierurgii lucrarea Mângâietorului în viața sa, să intre într-o atmosferă în care viața în Hristos e dublată de o negrăită smerenie, semn și împlinire în noi a “smereniei Duhului“ . Această mireasmă – a*rwvma personală este condiția necesară a primirii Duhului; Apostolii s-au învrednicit de revărsarea Duhului după ce au simțit fiorul acestei intrări în Dumnezeu (smerenia), ca Stăpânire binecuvântată : “Cu raza Dumnezeieștii Stăpâniri, mintea luminându-și Ucenicii Tăi Cuvinte, pe Duhul Sfânt, în ființă L-au primit“ .
Ortodoxia este liberă de orice concepție sau complex de merit, justificare, îndreptățire, alegere spre mântuire, etc. În ea se trăiește conjugal taina cea mai presus de fire a logodnei mistice a lui Dumnezeu cu Biserica Sa în fiecare mădular al ei.
O expresie a acestei smerenii ortodoxe este faptul că Biserica Răsăritului alcătuiește, sub insuflarea Duhului, o mare varietate de cântări celebrând vărsarea Duhului Sfânt și înălțând liturgic expresiile teologice ale lucrării sale dumnezeiești în lume. Teologia Duhului Sfânt devine astfel divină doxologie a Duhului cel bogat și îmbogățitor în frumusețe și armonie nespusă. Biserica se învrednicește de viața de iubire a Treimii și învățătura esențială e ei este că omul poate primi într-însul darul înfierii. Cultul divin accentuează puterea care izvorăște din doxologie și rolul cunoașterii iubitoare în mântuirea personală: “ Sfântului Duh cinstea și mărirea împreună se cuvine,precum Tatălui și Fiului; pentru aceasta să cântăm o stăpânie a Treimii“(Antifon, glas I).
Este de maximă importanță felul în care Biserica leagă realitatea lucrării Duhului Sfânt în lume de caracterul Său ipostatic ;și aceasta întrucât activitatea în lume este întemeiată pe realitatea Sa ipostatică. Sfințenia pe care o împărtășește între oameni este o icoană a Sfințeniei plenare a lui Dumnezeu, nemurirea către care privesc cu încredere cei ce-L iubesc pe Dumnezeu este o oglindire a veșniciei divine. Întreaga viață a Treimii se dăruiește în Har persoanelor umane care-L primesc pe Duhul în inima lor.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.