Eşti aici

Teologia spinilor

Cununa de spini care L-a făcut să sângereze pe Dumnezeu este simbolul iubirii infinite care iubeşte până la sfârşitul veacurilor.

Dacă privim cu atenţie lumea din jurul nostru, putem descoperi sensuri ascunse ale vieţii în lucruri şi fiinţe aparent banale. De fapt, ne-am obişnuit să trecem cu vederea (la propriu) realitatea vie a lumii, pulsul vibrant al ei, pentru a ne refugia în confortul device-urilor electronice sau pentru a ne satisface la maximum, până la durere, afectele prin păcate sau patimi.

Lumea rămâne astfel o taină adâncă pentru cei mai mulţi oameni, mai ales pentru cei urbanizaţi excesiv, care păşesc atent, cu multă grijă şi dispreţ, peste bălţile nenorocite formate de ploaie, care se trezesc într-un sanctuar de beton, înconjuraţi de unde electromagnetice, se suie într-un autovehicul şi se întreaptă spre un alt locaş închis, unde se face acerb naveta foii de hârtie pe la cât mai mulţi angajaţi. Ei bine, în oraşele româneşti natura (şi cea umană) invadează cu toată acrivia autorităţilor, masivele sisteme locative: iarbă, câini vagabonzi, gunoaie seculare etc.

Pentru omul de la ţară, natura este mult mai mult decât o denumire abstractă, ingurgitată de la televizor, afişată pe un tapet fals sau închipuită atunci când priveşti un poster. Natura pentru ţăran este zvâcnirea de lumină a firului de ceapă sfărâmând pământul în căutare de cer, este zbieratul mielului abia fătat în căutarea echilibrului, este vuietul vântului de primăvară în merii veşnici din spatele casei, e mirosul de lapte proaspăt muls sau gustul dulce al roşiilor coapte.

Un lucru care mi-a atras atenţia în referatul scriptural al creaţiei şi al căderii primilor oameni – este blestemul lui Dumnezeu pentru oamenii călcători de poruncă. Printre alte dureri şi neputinţe, omul înstrăinat de bună voie de Părintele său ceresc primeşte vestirea că: „blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat, căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 16-18).

Nu doresc acum să analizez relaţia eşuată dintre om şi Dumnezeu, nici supărarea fiecăruia. Ceea ce este frapant este că Dumnezeu, care l-a pus pe om în starea de rai, adică într-un loc unde întreaga creaţie îi slujea cu devotament şi – de ce să n-o spunem – cu iubire, îl trimite pe om într-un loc advers, în care întregul pământ este blestemat din pricina păcatului omenesc. Pământul aşadar – prin păcatul originar, adică prin ruperea voluntară de sânul dumnezeiesc al vieţii – nu mai este mamă iubitoare, ci un teritoriu de cucerit prin osteneală, sudoarea feţei, şi implicit pierderea vieţii.

Realitatea acestor cuvinte teologice este evidentă şi în zilele noastre. Omul depune efort, inteligenţă, timp, bunăvoinţă şi seminţe în adâncul pământului, ară, grapă, seamănă, deparazitează, pliveşte, prăşeşte, irigă, seceră etc. Un laborios procex complex de cultivare are loc în sânul bulgărelui de humă. Şi – numai dacă dă Dumnezeu – primeşte roada muncii sale, o roadă care hrăneşte şi desfată viaţa omenească: „spre desfătarea şi hrana noastră” – spune rugăciunea de binecuvântare a prinoaselor.

În acelaşi timp, spinii, cornuţii, pălămida, păpădia, tufele, nu au nevoie de semănat, de arat, de nimic. Ele vin cu vântul, se agaţă de orice fir de pământ, chiar şi în sânul pietrei, cresc cu apă din cer, se prind ca prin minune, rezistă cu înverşunare oricăror eforturi civilizatorii, înghit cu poftă orice nutrienţi sau apă, sufocă florile şi plantele, nu dau nimic bun, gustos pentru oameni.

Pământul este aşadar un câmp de război între hrană şi masă inutilă, între cultură şi natură, între civilizaţie şi sălbăticie. Şi spunând acestea nu mă refer bineînţeles doar la regnul vegetal...

Cercetătorii atestă faptul că dacă nu ar fi permanent plivite şi extirpate, plantele agăţătoare, spinii şi ciulinii, ar acoperi zgârie norii şi toate clădirile umanităţii în zece ani.

Persistenţa creşterii lor, furia cu care invadează totul, rezistenţa uriaşă la orice adversitate, nevoile minime pentru dezvoltare, ubicuitatea prezenţei lor, tenacitatea cu care sufocă orice plantă domestică, sunt metaforele naturii oarbe a oamenilor căzuţi, în care educaţia şi valoarea sunt minimalizate şi apoi anulate de instinct, plăcere, dominaţie, egoism ontologic, nevoie de violenţă, spirit gregar.

De aceea, Însuşi Mântuitorul lumii aseamănă lumea cu un lan de grâu sădit de Creator, în care vrăjmaşul a semănat neghină, noaptea, intrând fraudulos în proprietatea divină şi contaminând pământul lui Dumnezeu. Pilda neghinelor arată deopotrivă finalitatea dreptăţii dumnezeieşti, prezenţa şi modul de lucrare a răului în univers, biruinţa luminii asupra întunericului.

În aceeşi paradigmă vegetală a creaţiei, în parabola semănătorului, Hristos arată că sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu, iar pământul este firea omenească. În această fire, grijile şi plăcerile vieţii sunt ca nişte spini, care înăbuşă firul firav al nemuririi din sufletele noastre, condamnând viaţa noastră la animalitate sau făcându-ne să vegetăm în aşteptarea nimicului: „Unele seminţe au crescut între spini, şi spinii crescând, au înăbuşit-o” (Luca 8, 7).

Încununarea Stăpânului creaţiei, Dumnezeului întregului univers, cu coroană de spini, înainte de ucidere, este simbolul teologic fundamental al faptului că natura devine durere în mâinile oamenilor omorâtori de semeni şi invariabil omorâtori de Dumnezeu. Uneltele devin arme în mâinile celor fărădelege, piatra nu mai clădeşte, ci ucide (a se vedea uciderea cu pietre a Sf. Ştefan), fierul nu mai taie copaci, ci pe proorocul Isaia, copacul nu mai adumbreşte, ci răstigneşte pe Om.

Iconomia minunată a lui Dumnezeu este că toate aceste orori le transformă prin iubire infinită în izvoare de lumină şi de viaţă nemuritoare. Uciderea crudă a martirilor devine izvor de har pentru Biserică. Durerea Crucii este o durere mântuitoare a întregii lumi. Cununa de spini care L-a făcut să sângereze pe Dumnezeu este simbolul iubirii infinite care iubeşte până la sfârşitul veacurilor, chiar şi pe cei ce o ucid.

Rugăciunea a fost numită de Sfinţii Părinţi „plugăria mântuirii”, pentru că e lucrarea de cultivare în pământul umanităţii noastre a seminţei dumnezeieşti, a Logosului începător de viaţă, care Se smereşte pe Sine, însămânţând viaţa noastră cu veşnicie.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.