Eşti aici

Strachina de cuvinte

Viaţa monahală nu se deosebeşte esenţial de viaţa de familie.

În copilărie, mergeam mult pe la mănăstiri. Duhul de liniştire monahal, asceza, slujbele de toată noaptea, glasul lin al marilor duhovnici îmi dădeau un fior de dincolo de veac, o pace adâncă, o fascinaţie vie.

Litaniile liturgice, sfintele moaşte, cântările de la strană, icoanele bizantine, toate acestea mi-au arătat adevărata esenţă a monahismului, cea de misiune liturgică şi ascetică a oamenilor rupţi de lume pentru a fi mai aproape de oameni... şi de Dumnezeu.

Neamţul, Sihăstria, Sihla, Văraticul, Agapia, Secul, toate acestea se plineau reciproc, îşi revărsau valorile unice de rugăciune şi liniştire, schimbau în tăcere sufletul, dăruiau discret răspuns la toate problemele şi durerile lumii.

Monahismul românesc, departe de orice emfază a însingurării, este misionar şi pastoral, plin de deschidere către poporul înfometat de credinţă şi de har. Aceasta este diferenţa dintre monahismul nostru şi cel grecesc spre exemplu, unde însingurarea, chinovia delimitată strict, interzicerile dialogului cu mirenii, sunt obişnuite, dar care îndepărtează uneori pe tineri de vocaţia monahală.

În aceste peripluri de reîmprospătare spirituală, îmi amintesc despre mesele de la trapeza mănăstirii. Borşul dres, ghiveciul călugăresc, fasolele fierte, mămăliga pecetluită de Cruce cu funia, peştii fripţi ca la Marea Galileii sunt doar câteva dintre mâncările aspre, dar pline de gust şi de bucuria comuniunii de pe la mănăstiri.

Am remarcat atunci un fapt ce poate părea curios pentru mirenii pripăşiţi pe la mănăstiri. După rugăciune şi binecuvântarea stareţului, toţi se pun pe mâncat, dar unul, în picioare, în faţa unui analog vechi, începe să citească din Sinaxar sau de prin Pateric, sau chiar din vreo scriere a Sfinţilor Părinţi. În timp ce lingurile se ogoiesc alene în străchini, călugărul cititor de sfinţenie îşi vede mai departe de dialogul ascuns cu Părinţii. Mi s-a părut nedrept pentru bietul citeţ să vadă pofta ostoită a mesenilor în timp ce el se hrăneşte doar din cuvintele cărţilor.

Abia mai târziu am aflat şi înţeles cuvintele Mântuitorului: „Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Citirea de sfinţenii de pe la mănăstiri este o tradiţie milenară, în care părinţii vechi – cu un simţ practic de geniu – au înţeles cât de important este ca în timpul mesei urechile să se hrănească din Izvorul cuvintelor. În acelaşi timp, călugărul rânduit să citească – mereu altul după ascultarea dată de stareţ – se bucură şi el, când a sfârşit această rânduială, de cuvintele citite de alţii, într-o împărtăşire antifonică din Cuvânt.

În vremea copilăriei mi se părea o corvoadă greu de suportat să citeşti cu poftă, în timp ce alţii îşi potolesc foamea din bunătăţile aburinde. Mi se părea exemplul suprem de lipsă de libertate, de aplatizare a eului, de golire de sens chiar.

Mai târziu, după ce m-am căsătorit şi au apărut copiii, am învăţat că trebuie să dai întîi de mâncare la bebeluşi, oricât de foame ţi-ar fi, mai mult, să le dai ceea ce este mai bun, tu mulţumindu-te cu resturile. Şi asta nu prin rotaţie, odată la multe săptămâni ca la Sihăstria, ci de fiecare dată, în fiecare zi. Aşteptarea înfometată, în timp ce altul mănâncă, este exemplul suprem de libertate umplută de sens mântuitor, de Cruce a firii mustind de Înviere, de înţelegere a tainelor lumii plinite în iubire dăruitoare, de viaţă împărtăşită deplin, euharistic, în unirea cu ceilalţi.

Avem nevoi de jertfire, de dăruire pentru ceilalţi, de ardere de tot, aşa cum avem nevoie de aer. Viaţa monahală nu se deosebeşte esenţial de viaţa de familie. Acelaşi Duh de jertfă, adică Duhul Sfânt, aceeaşi smerenie şi ascultare, aceleaşi posturi, aceeaşi responsabilitate de mântuirea celor din jurul tău. Mănăstirea e o familie eshatologică a rugăciunii, în care iubirea nu se manifestă exclusiv, ci integrator şi spiritual, nedepinzând de confirmarea ei materialnică. Familia e o mănăstire mai mică, cu ascultări mai multe, dar în care trebuie practicate smerenia, milostenia şi postul.

Aşa că orice alegi în această viaţă, familie sau mănăstire, peste tot este nevoie de jertfă, de răbdare, de ascultare, de dăruire de sine, de smerenie.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.