Eşti aici

Spune-mi cum aș putea trăi fără tine...

Într-una din zile, trebăluind prin casă, am auzit la radio o melodie de-a lui Michael Bolton “Tell me how am I suppose to live without you“ (Spune-mi cum aș putea să trăiesc fără tine). Cu un melos dramatic, cântată patetic, plângător, aproape disperat de către artist, melodia aceasta a marcat iubirile multor oameni. De fapt nu este o melodie de dragoste, ci una de durere a despărțirii, de plângere după ființa iubită “Spune-mi cum aș putea să trăiesc fără tine / Acum, că te iubesc de-atâta timp/ Cum aș putea să continui/ Acum când toate cele pentru care am trăit au murit“. La o zecime de secundă în spatele cântărețului american, cântam și eu, la fel de patetic, cu mai puțină harismă dramatică, bineînțeles.
În timp ce cântam acest cântec, mi-am rotit privirea prin cameră și am dat peste o icoană preafrumoasă a Mântuitorului Hristos, pe care o am de ceva vreme de la un stareț duhovnicesc din zona Iașilor. Când am spus "without you" vorbeam cu El, din icoană.

Și mintea mea a suferit o mutație extraordinară, gândindu-mă cum ar fi dacă acest cântec s-ar referi la Dumnezeu, Iubirea cea veșnică, Mirele sfânt al oricărui suflet credincios. Cum aș putea să trăiesc fără de Hristos? În acel moment, cântecul de dragoste și de durere a despărțirii ar fi o definiție a iadului, adică locașul unde ai ales să trăiești fără Hristos și unde nu mai poți să faci nimic pentru a-L vedea pe Cel pe care Îl iubești. Căci mulți dintre noi Îl iubim fierbinte pe Dumnezeu, dar nu și poruncile Lui. Ori El a zis: “De mă iubiți, păziți poruncile Mele“.
Un părinte pe care îl cunosc în Hristos, a zis că dacă, datorită păcatelor lui ar fi aruncat în iad, le-ar face ălora liturghii fără de număr, până l-ar da afară de acolo. Ar zice toate rugăciunile – multe – pe care le știe pe de rost, până când iadul, ca la Ivan Turbincă, l-ar regurgita afară. Dar m-am gândit că în iad este o hărmălaie îngrozitoare, un vaiet enorm, așa că nimeni nu te poate auzi, nici măcar tu însuți.
Revenind la cântecele de iubire și de despărțire care ne pot deștepta trezvia și atenția pentru cele duhovnicești, trebuie să facem un exercițiu de imaginație. Pentru o persoană umană pe care o iubești ești în stare să dai totul pentru a nu o pierde, sau simți că ai pierdut totul atunci când ai pierdut-o. Pentru că iubirea transformă universul în sine, materia în ființă, valoarea în adevăr, universul în lumină personală nepieritoare. Iubirea adevărată este născătoare și euharistică, pentru că rodește mereu viață și lumină și transformă ființa în mulțumire și în dar. Ființa iubită – fie că e vorba de soț sau soție, fiu sau fiică, mamă sau tată – devine totul în viața noastră, chiar dacă nu realizăm aceasta. Doar atunci când această ființă moare sau dispare, ne dăm seama de golul imens lăsat în sufletul celor ce rămân.
Prin extensie, orice iubire adevărată din această lume este o icoană imperfectă a iubirii infinite care ne va cuprinde în Împărăția lui Dumnezeu. Iubirile de aici sunt exclusive (iubești o persoană cu nu poți și nu trebuie să iubești pe toți la fel ca pe ea), limitate, au nevoie mereu de confirmare, scad sau cresc cu vârsta, distanța, timpul, sunt atacate de cariile neîncrederii sau de moliile materialismului. Iubirea sfântă din veacul lui Dumnezeu este totală, infinită, nelimitată de nici o stihie creată, îmbrățișând întreaga umanitate cu lumina lui Dumnezeu, realizând devenirea omului în Hristos.
Orice iubire este așadar o icoană a iubirii infinite spre care ne îndreptăm și orice despărțire este o mică moarte, o taină a supremei despărțiri de Dumnezeu, pe care, cu milostivirea Lui, nădăjduim să nu o aflăm niciodată.
Dacă materia, protocolul, convențiile, timpul, spațiul, diversitatea, ar putea în lumea aceasta să distorsioneze înțelegerea noastră asupra iubirii lui Dumnezeu pentru noi, când vom muri, ochii sufletului ni se vor deschide și vom vedea pentru o clipă toată extensia infinită a iubirii lui Dumnezeu pentru noi, plină de jertfă și de înviere. Și durerea iadului nesfârșit este de fapt nu cauzată de furci, topoare, coase sau smoală topită, ci e suferința totală și infinită de a ști că l-ai ucis pe Cel ce te-a creat, pe Cel ce te iubește de la începutul veacurilor, de Cel ce a murit pentru nemurirea ta, de Cel ce curățește toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăvește din stricăciune viața ta, Cel ce te încununează cu milă și cu îndurări...
Așa că în loc să diabolizăm melodiile care tot circulă prin eter, am putea să le vedem ca pe niște invitații la reflecție spirituală și eshatologică, la o intrare în adâncul de sens al iubirii dumnezeiești și la o înțelegere mai adevărată a ființei acestei lumi, de icoană a împărăției lui Dumnezeu.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.