Eşti aici

Sărbătoarea îmbrăţişării omului cu Dumnezeu

Sărbătoarea Îmtâmpinării Domnului este de o deosebită importanţă pentru conturarea unei teologii a timpului hristologic în Biserică. Arheologia acestei sărbători poate fi datată încă din veacul al patrulea după Hristos, în scrierea pelerinei Egeria[1].

Iisus adus la Templu pentru a fi îmbisericit arată continuitatea de sens a aşezămintelor vetero-testamentare cu noul eon hristologic. Hristos integrează în sine toate raţiunile istoriei, iar aşezământul religios iudaic îşi vădeşte inteligibilitatea, dar şi limitele sale în realizarea planului divin de înomenire a lui Dumnezeu. Ascultarea lui Iisus ca prunc este o paradigmă a umanităţii ascultătoare de Dumnezeu ca răspuns şi restaurare a răzvrătirii adamice. Hristos este Noul Adam care asumă în Sine toate căderile lumii şi le transfigurează prin Cruce şi Înviere.

O altă dimensiune a praznicului Întâmpinării Domnului este cea a îmbrăţişării omului de către Dumnezeu şi a lui Dumnezeu de către om. Privegherea dreptului Simeon în negura veacurilor este paradigma aşteptării întregii istorii, iar îmbrăţişarea Pruncului Iisus de către bătrân este momentul în care umanitatea devine primitoare de Dumnezeu. Sărbătoarea este aşadar şi o consacrare a umanităţii Fiului în iubirea lui Dumnezeu.

Troparele praznicului sunt în majoritatea lor compuse în maniera antinomică şi apofatică a unităţii contrastelor în Hristos, Cel ce îmbrăţişează întregul cosmos în Sine: „Născutu-Te-ai pe pământ, Cel ce eşti împreună fără de început cu Tatăl. Adusu-Te-ai în Biserică Cel ce eşti necuprins”[2].

Toposul acestui eveniment mântuitor este Templul iudaic pentru a arăta vocaţia eclesială a persoanei umane chemate să devină templu al Dumnezeirii: „Să se deschidă Biserica! Că Biserica lui Dumnezeu a venit acum să ne facă pe noi biserici ale Sfântului Duh – Ανοιγέσθω ο ναός, ό τού Θεού γάρ νύν επέστη ναός, ναούς ημάς ποιήσαι, τού αγίου αυτού Πνεύματος”[3]. Omul nu este doar macrocosmos care asumă şi transcende întregul univers, ci este şi Biserică virtuală, zidire sacramentală a lui Dumnezeu şi sărbătoare personală a bucuriei Creatorului.

Întâmpinarea Domnului, Cel ce este Soarele dreptăţii, este aşadar o sărbătoare de lumină a făpturii, o prelungire sacramentală a Luminii Naşterii Domnului şi o consacrare a vocaţiei de jertfă a Pruncului dumnezeiesc. În ea se restaurează lumina originară a creaţiei reînnoite în Lumina veşnică a Treimii: „Cel ce ai răsărit lumina şi ai luminat zorile şi ai arătat ziua, slavă Ţie! Ο ανατείλας τό φώς, καί φωτίσας τόν όρθρον, καί δείξας τήν ημέραν, δόξα σοι”[4]. De aceea, sărbătoarea Întâmpinării Domnului este numit praznic „al luminii celei neînserate – τό ανέσπερον φώς”[5].

Lumea devine cer prin intrarea lui Hristos în ea, vădindu-şi vocaţia de lumină în omul îndumnezeit: „Dumnezeu Cel ce S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, stă astăzi în braţele lui Simeon, ca pe un scaun de foc”[6].

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului ne învaţă teologia prunciei dumnezeieşti, adică a smereniei şi iubirii neinteresate. Pruncul este icoana smereniei dăruitoare, a dependenţei totale, a fragilităţii feciorelnice şi a iubirii integrale. Raţiunea de a fi a pruncului este aceea de a răspândi iubire şi frumuseţe. Dumnezeu Îşi asumă condiţia de prunc pentru a arăta infinitatea iubirii Sale dăruitoare şi smerenia Sa atotputernică: „Prunc Te-ai făcut pentru mine Cel ce eşti vechi de zile; curăţirii Legii Te împărtăşeşti, Precuratule Dumnezeu, ca să îmi încredinţezi mie trupul cel din Fecioară - Νηπιάζει δι' εμέ, ο Παλαιός τών ημερών, καθαρσίων κοινωνεί, ό καθαρώτατος Θεός, ίνα τήν σάρκα πιστώση μου, τήν εκ Παρθένου”[7]. Pruncia „Celui vechi de zile” se vădeşte astfel înţelpciunea infinită şi nevinovăţia smerită a lui Dumnezeu în care evidenţele sunt ascunse de iubire. Sf. Efrem Sirul Îl numeşte pe Pruncul Iisus „pruncul tăcut, dar în Care sunt ascunse toate cuvintele lumii”.

Prin trecrea Sa prin toate vârstele umane, Hristos Cel vechi de zile – Ο παλαιός ημερών[8] umple de Dumnezeire raţiunile acestora şi dăruieşte sens veşnic tuturor oamenilor, integrându-i pe toţi în iconomia iubirii Sale. Viaţa lui Hristos este aşadar sfinţirea definitivă a vieţii umane şi a timpului în care omul se apropie de Dumnezeu:

„(Hristos n.n.) nu avea decât treizeci de ani când a venit la Botez, El avea vârsta perfectă a unui învăţător (…). Fiind deci învăţător, El avea deja vârsta unui învăţător. El nu a respins, nici nu a depăşit condiţia umană, ci el a sfinţit toate vârstele prin asemănarea pe care noi o avem cu el”[9]. El devine tuturor toate şi sfinţeşte timpul transfigurându-l din măsură a morţii în resort al nemuririi: „Căci într-adevăr El a venit ca toţi oamenii să fie mântuiţi prin El – toţi oamenii spun eu care prin El renasc în Dumnezeu: nou-născuţi, copii, adolescenţi, tineri, oameni în vârstă”[10]. Această sanctificare a timpului prin trecerea lui Hristos prin fiecare vârstă se desăvârşeşte în moartea şi Învierea Lui din morţi. Hristos Cel înviat este prototipul şi paradigma nemuririi eshatologice şi El cuprinde deodată, simultat şi întregitor toate vârstele umanităţii şi este destinul lor dumnezeiesc în veşnicie: „În final, El s-a pogorât până la moarte pentru a fi Întâiul născut dintre morţi, pentru a avea primatul tuturor, Începătorul (Principiul) vieţii, anterior tuturor oamenilor şi precedent a toate”[11].

Praznicul Întâmpinării deschide înţelegerea unor taine adânci ale lui Dumnezeu, în care El integrează fecioria ca fidelitate şi lumină interioară unitivă în taina Naşterii Sale din Tatăl mai înainte de veci. Fecioria Maicii Domnului este aşadar o metaforă mistică a eternităţii, ca neschimbare şi nestricare a firii şi ca nemurirea a iubirii: „Hristos S-a născut din Fecioară fără întinăciune, precum din Tatăl fără curgere de timp este Fiu mai înainte de luceafăr, Care a izbăvit pe Adam – Ρύπου δίχα Χριστός, γεννάται εκ Παρθένου, ως εκ Πατρός αρρεύστως, Υιός πρό Εωσφόρου, ό τόν Αδάμ λυτρούμενος”[12]. Timpul este trecător şi fragil, dar lumina personală care se deschide în timp şi perseverează în iubire rămâne veşnic în memoria umanităţii unite cu Cel netrecător.

Raţiunile simetrice ale universului sunt aşadar icoana iubirii eterne a Treimii şi fiecare fenomen al acestei lumi este semnificant în ordinea acestei iubiri împărtăşite oamenilor: „Să se deschidă astăzi porţile cerului, că luând început sub ani Cuvântul Tatălui Cel fără de început, nedespărţindu-se de a Sa Dumnezeire, ca un prunc la patruzeci de zile este adus de bunăvoie în Tempul Legii, de Fecioara Maică şi pe acesta în braţe îl primeşte bătrânul, strigând: liberează pe robul Tău, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta, Cel ce ai venit în lume să mântuieşti neamul omenesc, Doamne, slavă Ţie!”[13].

Efectivitatea antropologică a îmbrăţişării lui Dumnezeu este evidentă în rugăciunea dreptului Simeon. Întâlnirea de taină cu Dumnezeu Cel întrupat definitivează şi plineşte toate aşteptările istoriei, iar viaţa muritoare a omului primeşte semnul nemuririi şi se înalţă de la cele pământeşti la viaţa cerească în har. Acesta este sensul afirmaţiei lui Dumnezeu din Vechiul Testament: „Nu poate vedea cineva faţa Mea şi să fie viu” (Ieşirea 33, 20). Vederea şi atingerea lui Dumnezeu este o moarte mistică pentru raţiunile false ale empiriei şi ale vanităţii umane şi o naştere din nou în lumina prezenţei lui Dumnezeu: „Drept aceea, liberează pe robul Tău din legăturile acestui trup, la viaţa cea neîmbătrânitoare, minunată şi fără de sfârşit – πρός τήν αγήρω καί θαυμασίαν άληκτον ζωήν, Cel ce dai lumii mare milă”[14]. Acesta este şi sensul vieţii monastice şi a celei creştine în general, ca mortificare progresivă a grijilor lumeşti şi înviere în lumina iubirii lui Hristos Cel înviat.

Eliberarea de legăturile trupului pe care o primeşte Simeon este o profeţiei a Învierii care este eliberarea supremă şi definitivă a întregii umanităţi de legăturile morţii şi un zbor către înălţimile cereşti ale bunătăţii şi vieţii veşnice: „Veseleşte-te şi tu bătrânule drepte, cel ce ai primit în braţe pe Liberatorul sufletelor noastre, Cel ce ne-a dăruit nouă şi învierea”[15].

Întâlnirea de taină a omului cu Dumnezeu se săvârşeşte într-o continuitate de sens cu întreaga istorie a poporului ales: „Astăzi Simeon bătrânul intră în Templu, bucurându-se cu duhul, ca să primească în braţe pe Cel ce a dat legea lui Moise, şi este Plinitorul Legii. Dar acela prin întuneric şi prin glas nearătat şi cu faţa acoperită s-a învrednicit a fi văzător de Dumnezeu şi inimile cele necredincioase ale evreilor le-a defăimat. Iar acesta pe Cuvântul Tatălui cel mai înainte de veci întrupat L-a purtat şi a descoperit lumina neamurilor: Crucea adică şi Învierea”[16].

Bucuria tainică a firii pentru naşterea lui Hristos este astfel întregită de bucuria consacrării umanităţii Sale lui Dumnezeu prin aducerea la Templu: „Împodobeşte-ţi cămara ta Sioane şi primeşte pe Împăratul Hristos; închină-te Mariei, uşii celei cereşti, că aceasta scaun de heruvimi s-a arătat; aceasta poartă pe Împăratul slavei: Nor de lumină este Fecioara, purtând cu trup pe Fiul Cel mai înainte de luceafăr; pe care primindu-L Simeon în braţele sale, L-a propovăduit popoarelor a fi stăpân al vieţii şi al morţii şi Mântuitor al lumii[17] - Κατακόσμησον τόν νυμφώνά σου Σιών, καί υπόδεξαι τόν Βασιλέα Χριστόν, άσπασαι τήν Μαριάμ, τήν επουράνιον πύλην, αύτη γάρ θρόνος Χερουβικός ανεδείχθη, αύτη βαστάζει τόν Βασιλέα τής δόξης, νεφέλη φωτός υπάρχει η Παρθένος, φέρουσα εν σαρκί Υιόν πρό Εωσφόρου, όν λαβών Συμεών εν αγκάλαις αυτού εκήρυξε λαοίς, Δεσπότην αυτόν είναι, ζωής καί τού θανάτου, καί Σωτήρα τού κόσμου”[18]. Metafora cămării de nuntă apare şi în alte imne ale Întâmpinării Domnului şi este o evidenţă patristică şi mistică a acestei sărbători (a se vedea afirmaţia Sf. Chiril al Ierusalimului: „Astăzi Mirele ceresc împreună cu Mama lui Dumnezeu, se întoarce în Cămara Sa de nuntă, fiind întâmpinat în Templu”[19]).

Simbolistica dăruirii de sine şi a darurilor către Biserică este văzută ca o tipologie mistică a desfăşurării iconomiei lui Dumnezeu în Hristos: „O pereche de turturele adică neprihănita Biserică şi poporul cel nou, cel ales din păgâni”[20]. Sf. Andrei Criteanul descoperă legătura tainică dintre consacrarea lui Iisus la Templu şi Jertfa Sa pe Cruce în cuvintele dreptului Simeon către Născătoarea de Dumnezeu: „Iar Simeon primind sfârşitul făgăduinţei făcute lui, binecuvântând pe Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, semnele pătimirii Sale mai înainte le-a spus”[21].

Dimensiunea mariologică a acestei sărbători este ilustrată şi de mulţimea de profeţii care se referă la Maica Domnului inserate în textele liturgice, care vorbesc despre devoţiunea acesteia către Fiul ei dumnezeiesc: „Pomeni-voi numele Tău întru tot neamul şi neamul - Μνησθήσομαι τού ονόματός σου εν πάση γενεά καί γενεά”[22]. Pomenirea este aşadar icoana înveşnicirii fiinţei umane prin rugăciune.

Măreţia unirii lui Dumnezeu, „Pricinuitorul fiinţei tuturor – τόν αίτιον τού είναι τά πάντα”[23] cu oamenii se arată în firea de prunc a lui Hristos care însumează mântuitor divinitatea şi umanitatea, atotputernicia şi smerenia, stricăciunea cu nemurirea: „Firea ce se trage din pământ care iarăşi se întoarce într-însul a arătat-o Ziditorul asemenea Dumnezeirii, făcându-Se ca un prunc fără schimbare”[24].

Cântarea numită în popor „Legănuşul” care este de fapt Cântarea a noua (de la Utrenie) a Sărbătorii „Întâmpinarea Domnului” este cântecul de leagăn pe care Biserica îl cântă lui Dumnezeu. Aceasta este şi explicaţia faptului că în unele Biserici, în timpul cântării, se leagănă candelabrele Bisericii. Profunzimea teologică a acestui imn este dublată de o atmosferă de rugăciune pacifică şi înnoitoare în care făptura dobândeşte ceva din blândeţea fără prihană a Pruncului dumnezeiesc: „În mâini ţine Simeon bătrânul, îmbrăţişat, pe al Legii făcător şi Stăpânul tuturor”[25]. Maica Domnului este „Cleştele cel tăinuitor”[26] care a luat pe Cărbunele Hristos din viziunea profetică a lui Isaia.

Bătrâneţea dreptului Simeon este o icoană antitetică a tinereţii sale spirituale, ca maturitate entuziastă şi responsabilitate tainică: „Tânăr fiind cu duhul, dar bătrân cu trupul, dreptule Simeon, ai fost înştiinţat că nu vei vedea moartea până ce vei vedea Prunc tânăr pe Făcătorul Cel mai înainte de veci”[27]. Din această perspectivă, bătrâneţea şi tinereţea se unesc în sufletul de prunc necesar creştinului: „De nu vă veţi întoarce şi veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 18, 3). Vederea lui Dumnezeu este deci o realitate a senectuţii în înţelepciune, dublată de o pruncie a inimii care primeşte nevinovat şi dăruieşte dezinteresat iubire celorlalţi.

Pruncia lui Dumnezeu pentru noi este aşadar izvorul nemuririi şi al vieţii de veci care izvorăşte din Treimea Cea veşnică: „Vistierule al veacurilor, Viaţa tuturor, prunc făcându-Te pentru mine sub lege Te-ai supus – Θησαυρέ τών αιώνων, η ζωή τών απάντων, δι' εμέ νηπιάσας, υπό νόμον εγένου”[28].

Credinţa defineşte o temporalitate inversă în care curgerea anilor în smerenie şi neprihănire devine priveghere continuă către pruncia dumnezeiască a lui Iisus: „Învechitu-te-ai întru bătrâneţe, dar întru credinţă ai întinerit, vrând dreptule Simeon să vezi Prunc pe Cel desăvârşit Care a înnoit lumea cea învechită prin asuprirea luptătorului celui vechi”[29].

Întâmpinarea Domnului este sărbătoarea îmbrăţişării lui Dumnezeu de către umanitate, iar harul Pruncului dumnezeiesc se răspândeşte prin mesagerul Simeon care primeşte dezlegarea de această viaţă, tuturor celor din iad care aşteaptă lumina Învierii: „Ridicându-te plin de ape dumnezeieşti, ai venit la cei ascunşi în întunericul iadului şi văzându-te cei ce erau încătuşaţi acolo, dreptule Simeon, de dumnezeiască răcorire s-au umplut Ναμάτων σε, πεπλησμένον τών θείων απάραντα, καί πρός Άδου, τούς κευθμώνας χωρήσαντα βλέψαντες, οι εκεί δεσμώται, Συμεών θείας δρόσου επλήσθησαν”[30]. Lacrimile aşteptării de Dumnezeu devin icoane baptismale pentru omul care îl are pe Dumnezeu în inima sa: acestea devin ape dumnezeieşti şi baptismale ale înnoirii personale.

De asemenea, Întâmpinarea Domnului este o sărbătoare a prunciei spirituale ca neprihănire văzătoare de Dumnezeu şi temei al asemănării noastre cu Dumnezeu: „Cel predeplin nedeşertând precuratul sân al Tatălui Celui ce L-a născut, în sânurile tale Curată ca un prunc a şezut, gătind preacurată sfinţită şedere cu adevărat celor cu care a voit a se asemăna”[31].

[1]Cf. Martin F. Connel, „Just as on Easter Sunday” – On the Feast of the Presentation of the Lord, în Studia Liturgica 33, 2003, pp. 161-162.

[2]Mineiul pe Februarie, Bucureşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1976, p. 7.

[3] Ibidem, p. 8.

[4]Ibidem, p. 10.

[5]Ibidem, p. 21.

[6]Ibidem, p. 13.

[7]Ibidem, p. 24.

[8]Ibidem, p. 21.

[9]Sf. Irineu de Lugdunum, Adversus haereses II, 22, 4; în Sources Chretiennes 294, Ed. du Cerf, Paris, p. 221.

[10]Ibidem, „Omnes enim venit per semetipsum salvare: omnes inquamqui per eum renascuntur in Deum: infantes, et parvulos et pueros et iuvenes et seniores”.

[11]Ibidem: „Deinde et usque ad mortem pervenit ut sit primogenitus ex mortuis, ipse primatum tenens in omnibus, princeps vitae prior omnium et praecedens omnes”.

[12]Mineiul pe Februarie, p. 16.

[13]Ibidem, Slava la Vecernie, facere a lui Ioan Monahul, p. 19.

[14]Ibidem, Facere a lui Anatolie, p. 21.

[15]Ibidem, p. 18.

[16]Ibidem, facere a lui Anatolie, p. 22.

[17]Connel, Martin F., „Just as on Easter Sunday” – On the Feast of the Presentation of the Lord, în Studia Liturgica 33, 2003, p. 163.

[18]Ibidem, facere a lui Cosma monahul p. 22-23.

[19]P.G. 33, 1189.

[20]Mineiul pe Februarie, p. 23..

[21]Ibidem, p. 23.

[22]Ibidem, Prochimen, p. 24.

[23]Ibidem, p. 26.

[24]Ibidem.

[25]Ibidem, p. 28.

[26]Ibidem, p. 29.

[27]Ibidem, p. 32.

[28]Ibidem, p. 33.

[29]Ibidem, p. 34.

[30]Ibidem, p. 35.

[31]Ibidem, p. 37.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.