Eşti aici

La răscrucea gândirii

Cine meditează la cuvintele Mântuitorului Hristos „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-mi urmeze Mie (să fie ca Mine)” apelează la o gândire simţitoare esenţial diferită de cugetarea raţională şi logică a creierului. Simt aşadar că urmarea lui Hristos înseamnă în primul rând lepădare de eul meu centrat pe sine şi îmbrăţişarea vocaţiei de sacrificiu şi de suferinţă a lui Hristos. Este o mişcare duală, în care pe măsură ce se goleşte de propriile iluzii, omul începe să devină văzător al celor dumnezeieşti, prin fereastra luminoasă a Crucii.

În gândirea religioasă latină, obsedată de merite, ofense, drept şi mai ales putere, urmarea lui Hristos, adică naşterea Sa în inima ta prin Cruce a devenit „imitatio Christi”, în care omul devine o marionetă mimetică în mâinile lui Dumnezeu: de aici justificarea flagelării, a nevoinţelor extreme, a luptei (şi implicit crimei) pentru pământul sfânt, a sacrificării celorlalţi care nu ajung la stadiul de imitaţie dorit şi impus de o instanţă supremă.

La ortodocşi însă, Crucea asumată şi purtată pe umeri este mai degrabă adâncul de taină al suferinţei din iubire a Fiului lui Dumnezeu, care a murit de dor pentru cei care l-au ucis, care a mers până în iad pentru a-i scoate de cei după chipul său. Crucea este izvorul de iubire al lui Dumnezeu, inepuizabil în veacul veacului, care dăruieşte apa cea vie a harului celor care însetează de nemurire. De aici, şi luarea Crucii nu are nimic vindicativ sau coercitiv, nu compară eforturile de integrare ale fraţilor, ci uneşte slăbiciunile şi durerile tuturor în pleroma Bisericii, pe care nici porţile iadului nu o vor birui. Crucea este, aşadar, jertfelnicul învierii întregii umanităţi din moartea propriilor suficienţe şi patimi.

Crucea nu devine niciodată instanţă de judecată, ci altar de jertfă, nu e eşafod al pedepsei, ci catedră a iubirii, nu mustră, ci schimbă din interior, nu te face să plângi, ci te mirunge cu lacrimile lui Dumnezeu. Crucea nu reproşează nimănui nimic. Este tăcerea iubitoare a Cuvântului lui Dumnezeu, care vorbeşte tuturor oamenilor şi veacurilor despre povestea de dragoste dintre Dumnezeu şi om. O poveste plină de căderi şi de refuzuri, dar în care sfinţii au devenit dumnezei după har.

Urmarea lui Hristos este, aşadar, intrarea umanităţii în adevăratul ei veac, acela al libertăţii care îndumnezeişte prin gândirea, simţirea şi săvârşirea binelui. Crucea este răscrucea istoriei, în care omul rătăcit în materie în căutarea Creatorului, devine altarul pe care materia (şi trupul care o conţine) se aduce jertfă nemuritoare pentru lume. Crucea este preoţia lui Dumnezeu pentru oameni şi preoţia oamenilor pentru Dumnezeu.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.