Eşti aici

Instanţa cuvintelor din noi

În viaţa noastră de zi cu zi, devenim pe măsură ce creştem fiinţe ale limbajului, excrescenţe ale cuvântului interior, gândit, trăit şi rostit. Vorbirea devine aşadar un mijloc fundamental de exprimare a fiinţei, care ne defineşte de către cei din jur, de noi înşine şi de Dumnezeu. Există aşadat o unicitate a cuvântului în noi, şi aceasta pentru că – teologia ne-a descoperit – Cuvântul nu e o vorbă, un lucru, ci o Persoană veşnică, Fiului etern al lui Dumnezeu, prezent în lumea creată de El ca Sămânţă a înveşnicirii persoanelor înţelegătoare şi vorbitoare de Cuvânt.

De aceea conţinutul vorbirii noastre şi de ce nu felul în care vorbim este semătura veşniciei în noi, pecetea lui Dumnezeu în lăuntrul nostru şi amprenta noastră spirituală în univers.

De aceea, Mântuitorul Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, instituie o instanţă supremă a cuvintelor omeneşti, care mântuiesc sau pierd, în funcţie de apartenenţa lor ontologică la Cuvânt. Astfel, cuvintele de pocăinţă extremă şi concentrată în suferinţă ale tâlharului celui bun au deschis porţile raiului, ca o parolă a nemuririi aflată în fiecare dintre noi, dar descoperită doar în rugăciune şi pocăinţă. Tot astfel, Hristos înfuriat de făţărnicia şi duplicitatea fariseilor, le arată puterea mântuitoare sau distrugătoare a cuvintelor pe care le rostesc oamenii:

„Puidevipere,cumputeţisăgrăiţicelebune,odatăcesunteţirăi?Căcidinprisosulinimiigrăieştegura.Omulcelbundincomoaraluiceabunăscoateafarăcelebune,pecândomul cel rău, dincomoaraluicea rea scoate afară cele rele. Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căcidincuvinteletaleveifigăsitdrept,şidincuvinteletaleveifiosândit” (Matei 12, 35-37).

Din aceste cuvinte vedem că rostirea e întemeietoare atunci când aduce lumină pe pământ sau devastatoare atunci când aduce întuneric, separare, ură, violenţă, moarte. Cuvântul aşadar are încărcătura sa de lumină (sau nu) şi prin gestualitate, context, prezenţă şi simţire.

Atunci însă când omul încetează să mai iubească sincer pe cei din jur, sub presiunea tot mai mare a materiei care îi dăruieşte putere sau plăcere, se ascunde îndărătul cuvintelor, acestea devin convenţionale, mincinoase, politicoase, lipsite de sens sau de suflet, automatice sau în trend. Există în lumea păcatului, adică a fiecăruia dintre noi dar cu care trebuie să luptăm, o inflaţie a cuvintelor, care se degradează din raţiuni culturale sau istorice sau pur şi simplu prin repetarea lor fără discernământ. Să ne amintim doar de cuvântul „tovarăş” care devenise o marcă a imbecilităţii nivelatoare de conştiinţe, iar după trecerea iadului roşu, era un stigmat al nefiinţei, cu toate că era greu să-i găseşti un sinonim curat, un frate geamăn mai bun. Evangheliile – în care era tradus în perioada interbelică tovarăşi (metohoi – companion, partener, prieten, camarad, toate infestate acum de niscaiva sensuri trupeşti) – au început să caute termeni aseptici semnatic pentru a nu stârni ura ascultătorilor.

Voi mai da încă un exemplu. Puţinătatea de sens a cuvintelor noastre este evidentă în nevoia de repetiţie a lor pentru a-şi face datoria. Să ne imaginăm numai de câte ori spui „pa” la sfârşitul unei convorbiri telefonice (unii zic de zece ori sau chiar mai mult) însoţit de şabloane amicale care nu mai înseamnă aproape nimic (te-am pupat, ok, ne-auzim, salutare et caetera).

În acelaşi timp, ca mijloc de comparaţie, vedem auctoritatea spirituală şi verbală a părinţilor din vechime, prăpastia de sens dindărătul cuvintelor lor, pe care cei de azi se chinuie să le tâlcuiască în mii de cuvinte sau cărţi, orele de gândire şi de rugăciune dinaintea rostirii unor vorbe întemeietoare, suspinul interior al fiinţei în căutarea unirii cu Dumnezeu, vocaţia liturgică a rostirii ca doxologie a iubirii. Schimonahii, adică oamenii care primesc Schima cea mare a călugăriei, sunt determinaţi să vorbească 7 cuvinte pe zi, prin aceasta arătând puterea de sinteză vieţii monahale, lumina sfinţitoare a cuvintelor prezente în cele 7 Sfinte Taine şi ritmul interior al Bisericii care se petrece în cele 7 laude zilnice. Suntem stăpânii cuvintelor pe care nu le-am rostit şi robii cuvintelor pe care le-am rostit, spunea un proverb chinez.

Aşadar gândeşte o clipă înainte de a rosti, taci înainte de a vorbi şi roagă-te înainte de orice.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.