Eşti aici

Timpul ca teologie a lacrimilor – Sfânta şi Marea Sâmbătă

Identitatea cerească dintre Cruce şi Înviere şi necesitatea unirii lor în viaţa Bisericii este afirmată de toate textele liturgice ale Triduum-ului: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău este; şi spre ea nădăjduimd Te lăudăm pe Tine, Dumnezeul nostru”[1]. Învierea lui Hristos, prin iertarea pe care o revarsă peste lume este răscrucea istoriei universului: de aici nu mai poate fi vorba de neputinţă sau ignoranţă, ci doar de rea voinţă şi răutate diabolică.

De asemenea irmosul Cântării a noua din Sâmbăta Mare, cântă în tăcerea mormântului dătător de viaţă călcarea iadului şi anticipează ex ore Christi Învierea care va inunda lumea cu harul veşniciei. Din această perspectivă, mariologia adevărată este cheia înţelegerii şi preaslăvirii drepte a lui Hristos: „Nu te tângui pentru Mine, Maică, văzându-Mă în groapă, pe Mine Fiul tău, pe Care M-ai zămislit în pântece fără de sămânţă. Că Mă voi scula şi Mă voi preaslăvi şi voi înălţa întru slavă ca Un Dumnezeu, pe cei ce cu credinţă şi cu dragoste neîncetat te fericesc pe tine”[2]. Fiorul sfânt al Învierii bate peste mormântul lui Hristos, pentru că încă din clipa morţii temeliile iadului se sfărâmă, morţii cei din morminte înviază, iar prăpastia dintre moarte şi viaţă se umple de iubirea răstignită a lui Dumnezeu: „Ca purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât tot raul cu adevărat şi decât toată cămara cea împărătească mai minunat s-a arătat Hristoase mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.

Troparele Sfintelor Patimi exprimă esenţializat drama umanităţii în faţa propriei căderi în neantul urii şi al păcatului. În Hristos, moare pe Cruce o lume de îndureraţi şi chinuiţi fără de vină, iar în ostaşii şi cărturarii care Îl batjocoresc, toată tirania omului se dezvăluie în tragica sa tendinţă spre moarte.

Omul se vădeşte se sine nu numai omorâtor de sine prin călcarea poruncii care aduce viaţa, ci şi omorâtor de fraţi, începând cu Cain până la ultimul martir al acestei lumi, dar acum, în momentul Crucii lui Hristos omul se vădeşte omorâtor de Dumnezeu: „Preoţii şi cărturarii împreună fiind răniţi de răutatea cea ucigătoare de sine, au predat păgânilor ca pe un dar Viaţa să o ucidă, adică pe Cel ce este din fire Dătător de Viaţă, pe care Îl slăvim”[3]. Moartea din sine cheamă moartea celorlalţi, iar când Însuşi Creatorul cerului şi al pământului vine la el, omul îl ucide, pecetluind astfel soarta tragică a libertăţii umane care devine robie prin însingurare şi iubire de sine: „Mulţimea ucigătorilor de Dumnezeu, neamul iudeilor cel fără de lege, nebuneşte striga către Pilat: Răstigneşte pe Hristos Cel nevinovat”[4].

Taina morţii lui Dumnezeu pe Cruce pentru oameni descoperă infinitatea iubirii treimice în istorie: cei omorâţi fără de vină de fraţii lor înviază în nemurire în Hristos Cel ce a biruit moartea, iar uciderea altora devine ucidere de sine pentru eternitate. Această taină a veacurilor arată desfăşurarea eternităţii în Crucea lui Hristos prin care toate nedreptăţile lumii se întorc împotriva celor ce le-au săvârşit, iar fuga de fiinţă şi rătăcirea omului se păstrează în memoria dreptăţii lui Dumnezeu.

Dar omul omorâtor de Dumnezeu este mântuit prin Învierea lui Hristos, iar prin jertfă interioară omul se devedeşte sieşi născător de Dumnezeu, începând cu Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu şi continuând cu toţi aceia care prin Botez mor şi înviază împreună cu Hristos şi trăiesc viaţa cea de taină a veşniciei care izvorăşte din iubire. Hristos Se naşte în fiecare om care Îl iubeşte şi care devine prin aceasta născător de sine, de oameni şi de Dumnezeu. Acesta este temeiul pentru care troparele adresate Născătoarei de Dumnezeu abundă în referatul liturgic al morţii lui Hristos.

Sentinţa pe care Dumnezeu Cel răstignit cu trupul o dă celor ce l-au omorât rămâne însă în veacul veacului ca o pecete a iubirii neîmpărătşite şi ca o extensie a Crucii lui Hristos în inima lumii până la sfârşit: „Datu-Mi-au spre mâncarea Mea fiere şi în setea Mea Mau adăpat cu oţet; iar Tu Doamne, înviază-Mă şi le voi răsplăti lor”[5]. După Înviere, Hristos nu se mai arată celor ce L-au răstignit, El nu poate fi accesibil decât prin credinţă şi iubire, iar realitatea Trupului Lui răstignit şi înviat devine receptaculul mistic al umanităţii care moare şi înviază în El. Hristos este matricea unică de nemurire şi în Crucea şi Învierea Lui se plinesc toate vocaţiile de iubire ale făpturii. Foamea şi setea lui Dumnezeu după iubirea oamenilor devine pricină de chinuire, iar Trupul Lui primeşte durerea infinită a neamului omenesc care a fugit de fiinţă prin păcat şi simte durerea lipsei de Dumnezeu.

Cutremurarea făpturii la vederea morţii Lui Dumnezeu cu trupul devine realitatea fundamentală a istoriei de după Cruce. Viaţa şi moartea nu mai pot fi privite decât ca asumare sau indiferenţă faţă de Jertfa lui Dumnezeu pentru om. Cosmosul întreg îşi schimbă crugul devenirii lui. Soarele se întunecă şi luna se preface în sânge, arătând durerea creaţiei la moartea Creatorului: „Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate”[6]. Catapeteasma Templului se rupe arătând că ordinea aparentă a omului căzut bazată pe interdicţii şi iluzii de sine se sfâşie sub apăsarea imensei nedreptăţi pe care omul o face lui Dumnezeu. Temeliile lumii se clatină, iar umanitatea este adusă la Judecata Crucii lui Hristos.

Eshatonul începe pe Cruce, o dată cu Euharistia Jertfei lui Hristos, pentru că atunci principiile şi finalităţile lumii se deschid înţelegerii, iar omul se vede pe sine gol, ca Hristos pe Cruce, ca Adam în rai, dezbrăcat de orice motivaţie, în faţa Crucii iubirii şi durerii lui Hristos. Aici toate explicaţiile şi ascunderile lumii de la Adam şi până în veac se şterg cu buretele cu care Hristos Stăpânul primeşte oţetul din mâna slugii, iar boldul morţii se sfărâmă cu puterea suliţei care străpunge inima lui Hristos Cel adormit, dar pururea viu: „Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină stat-a gol la judecată, şi a primit palme peste obraz, din mâinile pe care le-a zidit. Şi poporul cel călcător de lege a răstignit pe Domnul slavei pe Cruce. Atunci s-a rupt catapeteasma templului; soarele s-a întunecat, nesuferind să vadă batjocorit pe Dumnezeu, de Care se cutremură toate. Aceluia să ne închinăm”[7].

Pecetluirea mormântului este temeiul prin care se arată Dumnezeirea lui Hristos, Cel care sfărâmă porţile cele de aramă şi zăvoarele cele de fier ale morţii. În aceasta, creştinul este pecetluit cu Sfântul şi Marele Mir, ca făptură a învierii, pentru a deveni mormânt viu şi făcător de viaţă din care răsare Hristos Cel înviat. Fecioria Maicii Domnului şi puterea minunată a Dumnezeirii lui Hristos se regăsesc astfel în ritualul liturgic al Mirungerii ca „pecete – sfragi/ja veşnciei”: „Bucură-te uşa Împăratului slavei, prin care a trecut Însuşi Cel Preaînalt, şi a lăsat-o iarăşi pecetluită – εσφραγισμένην, spre mântuirea sufletelor noastre”[8].

Minunea înfricoşată a morţii lui Hristos este redată tipologic şi mistic ca fiind împlinirea vocaţiei edenice a făpturii şi reîntoarcerea în rai a neamului omenesc: „Coasta Ta cea purtătoare de viaţă – Η ζωηφόρος σου Πλευρά, revărsându-se ca un izvor din Eden, adapă Hristoase, Biserica Ta, ca pe un rai cuvântător – λογικόν Παράδεισον; de unde împărţindu-se ca la început în patru Evanghelii, adapă lumea veselind făptura şi învăţând neamurile să se închine cu credinţă Împărăţiei Tale”[9]. Biserica este aşadar prin Sângele euharistic al lui Hristos, noul rai înţelegător – λογικόν, în care Crucea - Pomul Vieţii dăruieşte prin Duhul Sfânt, „apa cea dumnezeiască”, Rodul nemuririi, adică pe Hristos Cel înviat.

Sfinţii Părinţi au resimţit în inima lor plină de rugăciune infinita durere de mamă a Maicii Domnului şi înţelegerea ei mistică s-a transmis prin această durere în teologia lor: prin Patima lui Hristos se biruiesc hotarele firii, prefacerea apei în vin la Nunta din Cana fiind profeţia jertfelnică a morţii pe Cruce, în care apa Botezului se uneşte cu Sângele dumnezeiesc spre viaţă veşncică: „Văzând Mieluşeaua Maria, pe Mieluşelul ei tras la junghiere, mergea după El zdrobită, împreună şi cu alte femei, strigând aşa: Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci această călătorie grabnică? Au doară este iarăşi altă nuntă în Cana, şi acolo Te grăbeşti acum, ca să le mai faci lor vin din apă? Oare merge-voi cu Tine Fiule, sau voi aştepta mai bine? Dă-mi cuvânt, Cuvinte – δός μοι λόγον Λόγε; nu mă trece tăcând, Cel ce m-ai păzit curată; că Tu eşti Fiul şi Dumnezeul meu”[10]. Teologia acestui icos exprimă abisul euharistic al durerii şi iubirii treimice pentru om, dimensiunea nupţială plenară a morţii lui Hristos pe Cruce ca unire definitivă în viaţă şi în moarte a omului cu Dumnezeu şi finalitatea jertfelnică a lumii.

Ceasurile împărăteşti, Vecernia şi Prohodul Domnului (Denia sau Utrenia) ce se săvârşesc în Sâmbăta Mare (în ziua de Vineri) vorbesc despre împlinirea întregii istorii în Moartea Fiului lui Dumnezeu pentru noi. Astfel se explică mulţimea psalmilor profetici şi a citirilor biblice în care se arată vocaţia jertfelnică a lui Mesia şi realizarea veacurilor în moartea lui Hristos. Psalmii penitenţiali prin care David îşi cere iertare lui Dumnezeu pentru păcatele sale îşi arată rostul profetic de anticipare mistică a durerii omului pentru răstignirea lui Hristos pe Cruce: „Că eu spre bătăi gata sunt şi durerea mea înaintea mea este pururea – „oti egw eij ma/stigaj e/toimoj kai h alghdw/n mou dia panto/j” (Pslmul 37, 17) devine prochimenul Ceasului al treilea al Vinerii celei Mari. Durerea omului pentru păcat este absorbită în durerea Fiului lui Dumnezeu pe Cruce care devine o permanenţă a iubirii Sale răstignite până la sfârşitul lumii. Acesta este sensul cuvintelor lui Pascal în faimoasa sa meditaţie despre Patima lui Hristos Mystère de Jesus, în care afirmă că Hristos „este în agonie până la sfârşitul veacurilor”.

Precum toată durerea lumii se concentrează în Crucea lui Hristos, toată bucuria făpturii se revarsă în timp, adică în trecut, prezent şi viitor din Învierea Mielului lui Dumnezeu.

În Imnul cosmologic al Ceasului al nouălea, Jertfa lui Hristos este asimilată cu creaţia lumii din zorii de lumină veşnică ai iubirii treimice: „Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini S-a încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă S-a îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane S-a pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa s-a împuns Fiul Fecioarei. Închinămu-ne Patimilor Tale Hristoase! Arată-ne nouă şi slăvită Învierea Ta”[11]. Această capodoperă a metaforei mistice şi liturgice surprinde prăpastia înfricoşătoare şi abisul infinit dintre iubirea nebună (maniko/j eroj) a lui Dumnezeu şi neantul de simţire al umanităţii care răstigneşte pe Dumnezeu prin iubire de sine. Noianul de durere al Bisericii nu poate fi depăşit decât de abisul iubirii dumnezeieşti care umple intervalul spaţial şi temporal al finitudinii create.

Momentul morţii lui Hristos pe Cruce este momentul maximei apropieri a umanităţii de Dumnezeu Care devine Om, trăieşte şi moare pentru oameni şi îi înviază în Sine. Paremia de la Ieşire care se citeşte la Vecernia Sfintelor Patimi vorbeşte despre intimitatea dialogului iubitor dintre Moise şi Dumnezeu: „Domnul vorbea cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul Său” (Ieşire 33, 11)[12]. Această apropiere se vede şi din durerea Maicii Domnului care moare mistic împreună cu Hristos: „Nici de la mormântul Tău nu mă voi scula, Fiul meu, nici a izvorî lacrimi nu voi înceta, până ce şi eu mă voi pogorî la iad; că nu pot răbda despărţirea Ta, Fiul meu”[13] şi „De acum nu se va mai lipi de mine bucuria niciodată, suspinând grăia cea fără de prihană. Că lumina mea şi bucuria mea în mormânt au apus. Ci nu-L voi lăsa singur; aici voi muri şi mă voi îngropa cu Dânsul”[14].

Biserica surprinde aşadar dialogul mistic al iubirii care biruieşte moartea şi iadul, dintre Fiul cel mort şi Maica îndurărilor Lui, ca pe legătura supremă care uneşte viii şi morţii în sânul de iubire al Prea Sfintei Treimi: „O, cum s-a ascuns ţie adâncul îndurărilor, Maică, în taină a zis Domnul, că vrând să mântuiesc făptura Mea, am primit a muri. Ci voi şi învia ca un Dumnezeu al cerului şi al pământului şi pe tine te voi slăvi”[15].

Prohodul Domnului (Vineri seara) este cântarea de tânguire şi îngropare a Domnului. Dincolo de durerea Bisericii pentru moartea Capului ei, surprindem în Prohodul Domnului o dimensiune a legănării pruncilor în care moartea lui Hristos este asimilată teologic cu dulcea adormire a pruncilor. Aceeaşi lumină a adormirii prezentă în troparele Întâmpinării Domnului (Legănuşul) sau în cântarea „Veşnica pomenire” care mărturiseşte despre nădejdea şi întemeierea Bisericii în Învierea lui Hristos, care este izvorul sărbătorilor temporale şi pecetea sărbătorii veşnice din eshaton.

Dincolo de aspectul narativ ori descriptiv al Prohodului, conotaţia teologică a acestor cântări de tânguire este una de durere personală atinsă deja de fiorul învierii care a sosit deja la strămoşii cei din veac în clipa morţii Domnului. Stihirile Prohodului sunt însoţite de stihuri funerare din Psalmul al 118-lea care se citesc şi la orice înmormântare creştină. Dimensiunea antinomică a morţii lui Hristos se vede şi din permanenta pendulare între măreţia dumnezeiască şi smerenia mântuitoare a Domnului: „În mormânt Viaţă - Η ζωή εν τάφω, pus ai fost Hristoase”[16].

Biserica insistă asupra dimensiunii apofatice a îngropării ca moarte a morţii neştiută de nici o creatură: „Nici lumea de duhuri nu pricepe Doamne, nici mulţimea fără de trup poate povesti, taina îngropării Tale neştiind – Απορεί καί φύσις, νοερά καί πληθύς, η ασώματος Χριστέ τό μυστήριον, τής αφράστου καί αρρήτου σου ταφής”[17].

Unirea tainică şi antinomică dintre atotprezenţa lui Dumnezeu Logosul şi moartea (dispariţia) omului în Hristos devine aşadar temei teologic al unirii dintre necreat şi creatură în Crucea şi Învierea lui Hristos: „În mormânt ai apus, dar de-al Tatălui sân nicicum nu te-ai despărţit, Hristoase al meu. Acest lucru e străin şi nefiresc (paradoxal) – Καί εν τάφω έδυς, καί τών κόλπων Χριστέ τών πατρώ ων ουδαμώς απεφοίτησας, τούτο ξένον καί παράδοξον ομού”. Hristos devine prin moartea cu Trupul prezenţă tainică şi absenţă vizuală, dar realitate a credinţei şi viu şi lucrător în iad, în rai, în pământ şi în cer: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe Tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate plinindu-le Cel ce eşti necuprins”.

Sâmbăta cea mare este deci ziua tăcerii adânci dinaintea Învierii, în care Hristos sfărâmă moartea în iad şi cheamă la înviere întreaga umanitate. Lacrimile Bisericii pentru Mirele ei mort pe Cruce şi îngropat în mormânt sunt însă seminţele învierii ei din moartea păcatelor. În iconomia lui Dumnezeu, orice lacrimă este izvor de fecunditate spirituală, ploaie de viaţă peste pustia sufletului păcatos şi rămâne în inima de Om a lui Dumnezeu. Versetul 8 al Psalmului 55 în versiunea ebraică vorbeşte despre această compătimire a lui Dumnezeu care păstrează lacrimile omului în potirul iubirii Sale, expresie păstrată în Vulgata: „pone lacrimam meam in conspectu tuo”. Această expresie de o imensă profunzime mistică a fost tradusă şi de Preotul Vasile Militaru în Psaltirea în versuri: „Paşii pribegiei mele număraţi au fost de Tine, Strânge Doamne a mele lacrimi şi-n potirul Tău le ţine”. În viaţa eremitică creştină, lacrimile de pocăinţă se păstrau într-un vas numit lăcrimar (lat. Lacrimarium).

[1]Triod, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 610.

[2]Ibidem, pp. 666-667.

[3]Ibidem, p. 616.

[4]Ibidem, p. 611.

[5]Ibidem, p. 608.

[6]Ibidem, p. 618.

[7]Ibidem, p. 608.

[8]Ibidem, p. 609.

[9]Ibidem, p. 611.

[10]Ibidem, Icosul Deniei de Joi seara, p. 613.

[11]Ibidem, p. 634.

[12]Ibidem, p. 639.

[13]Ibidem, p. 646.

[14]Ibidem, p. 647.

[15]Ibidem.

[16]Ibidem., p. 649.

[17]Ibidem.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.