Eşti aici

Suflete de plastic

Mă gândesc de multe ori care sunt diferenţele dintre lumea de azi şi vremea patriarhală a Sfinţilor Părinţi, lumea medievală ori modernă. Şi când vorbesc de diferenţe, nu mă refer defel la tehnologie, mijloace de trai, meniu, program zilnic. Vreau să înţeleg care este diferenţa dintre interioritatea omului vechi şi lăuntrul nostru frământat.

Cred că una dintre rădăcinile civilizaţiei noastre este inconsistenţa, mentalitatea de pojghiţă, superficialitatea în gândire şi simţire, imaginaţia stimulată facil prin imagine, play-back-ul fiinţial, tandemul artificial dintre nefiinţa clipei şi instinctualitatea hrănită cu surogate. Ceva piere în lumea noastră şi acest lucru este profunzimea, adâncul de taină, tihna ochilor deschişi spre eternitate, aşezarea în lucruri şi fapte, odihna molcomă a omului – preot al creaţiei, orginalitatea gândurilor hrănite din real, trăirea live a vieţii.

Să dăm un exemplu: Cine avea ceasuri acum 500 de ani? Puţini boieri sau baroni – locali sau nu – purtau ceasuri la piept cu o mândrie perfect justificată. Însă un ceas – făurit în orfevreriile elveţiene cu o migală şi pricepere imense – făcut acum jumătate de mileniu funcţionează câteva mii de ani fără să aibă nevoie vreodată de corectare sau reparaţie. Cine nu crede să meargă la Muzeul Ceasului din Zurich. Capodopere de migală şi de viziune patriarhală a fiinţei, profunzime şi bun gust uriaşe, fineţe în execuţie, delicateţe în prelucrarea metalelor preţioase, iubire lucrătoare pentru materii, sfială în faţa creaţiei.

Astăzi un ceas merge câţiva ani, e făcut din plastic, e accesibil oricui, şi-a pierdut utilitatea din cauza telefonului mobil, are gusturi îndoielnice. Într-adevăr valoarea s-a diluat pentru toţi însă omul nu a fost în stare să dăruiască întregii umanităţi artă elveţiană şi fidelitate niponă. Valoarea are preţuri astronomice. Peste tot surogate, ieftinătăţi, plasticuri cu pretenţii, copii infidele. Acum câţiva ani, mi-am cumpărat o astfel de replică de ceas Breguet (foto) de la Târgul de Antichităţi şi Nimicuri Portobello din Londra. Era orbitor de frumos, auriu, însă a costat 20 de lire, iar din prima zi mi-a intrat nisip şi apă în el. Când l-am dus la un ceasornicar din România, s-a uitat uimit la el, s-a întors şi mi l-a arătat pe Prinţul Albert de Monaco într-un poster prăfuit pe peretele chişcului. Un ceas de ăsta poartă doar regii... a şoptit el. Costă peste 50 000 de euro. După ce l-a desfăcut, a început să râdă şi mi-a zis: Are mecanism de plastic, făcut pe vapor.

Ne întrebăm unde a dispărut delicateţea şi originalitatea marilor creatori de artă ai umanităţii. Facilul s-a generalizat peste lume, totul a devenit cu folosinţă limitată, mintea însăşi a omului s-a agăţat de suprafaţa plană a lumii, uitând să mai plonjeze în abis, plutind în derivă pe apele creaţiei.

Revenind la suflet, îmi amintesc liniştirea şi atenţia pe care le aveam atunci când în tăcerea candelelor arzând, în miez de noapte, citeam Paraclisul Maicii Domnului în paraclisul Seminarului de la Neamţ. Era atâta linişte în jur şi în suflet, încât puteai auzi icoanele respirând har peste copiii îngenuncheaţi în rugăciune. Nicio împrăştiere nu ştirbea vorbirea de taină cu Dumnezeu. Acum rugăciunea e sacadată, fragmentară, atacată mereu de mii de gânduri, parazitată de idei sau imagini fracţionare, gemând sub povara superficialităţii, grabei, oboselii sau nesimţirii. Fiinţa însăşi s-a transformat în urlet de durere şi de neputinţă. Timpul s-a comprimat şi a devenit insignifiant în faţa unei atât de mari diversităţi de nimicuri cu care ne hrănim zilele. Nicio frază de rugăciune nu poate respira fără ecranul luxuriant din interior. Lumina din suflet fluctuează după emoţii, iar percepţia duhovnicească suferă permanente scurt-circuitări valorice.

Peste tot observăm împrăştierea spirituală, haosul interior, stucturarea imagistică a realităţii, bazată pe culmile de efect imediat, însă fără o adâncime de sens şi de lumină.

Ce este de făcut?

Nu ştiu, doar cred că tăcerea sistematică şi programată dublată de rugăciune, odihna sufletului în meditaţie, postul minţii de orice „bunătăţi” generatoare de păcat, „abstinenţa ochilor” de la „trufia vieţii”, tratamentul cu Scriptură împotriva bulimiei fiinţiale, hrănirea cu bucurie din lucrurile mici, observarea atentă a minunilor creaţiei, căutarea luminii din ochii copiilor, preţuirea unei flori, prezenţa noastră în natură, ieşirea din betoanele tehnologice ale civilizaţiei, transformarea sufletului în Biserică prin prezenţa la slujbe sfinte, toate acestea ar putea începe să facă diferenţa în viaţa noastră. Şi asta pentru că Dumnezeu este infinit de simplu: Iubirea Însăşi, fără nicio mediere sau pretext, dăruind viaţă întregului univers.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.