Eşti aici

Se dă dezlegare la rai?

Omul nu mai visează la cer, ci la Insulele Canare, nu mai doreşte unirea cu Mirele ceresc, ci un concediu în Dubai.
De multe ori oamenii antropomorfizează realităţile cereşti într-un fel de mecanism de ajustare a realităţii la propriile noastre standarde. Este ceva de genul omului de la ţară care a văzut o girafă şi a zis: Acest animal nu există! Ne-am obişnuit aşadar să reducem la absurd sau mai precis la pământ toate evidenţele credinţei printr-o prismă strâmbă de valori, care ne periclitează însăşi intrarea în lumea valorilor veşnice.

Auzim de multe ori vorbindu-se despre Antalia că e „raiul pe pământ”, altul şi-a încropit o vilă la ţară, aproape de oraş şi e deja într-un mic „paradis”, publicitatea supralicitează şi şantajează comercial dorinţa noastră de cer, un şampon banal e „binecuvântare pentru simţuri” etc. Raiul începe să fie imaginat de omul consumist ca o zonă de bunăstare totală, de ospăţ sardanapalic, de all inclusive, cu bufet suedez, piscină, inox, nichel, un hotel celest având cinci stele pe puţin. Desfătarea simţurilor prin plăceri trupeşti, mâncare, lux, băutură şi odihnă a devenit, din păcate, standardul orizontului nostru ceresc. Antropomorfismul merge mai departe. După paradisul islamic gregar împănat cu hurii durdulii care dansează lasciv, cu un munte de orez aşteptând aburind şi vulcanic pofticioşii veşnici şi cu un râu de cafedakia împrejur, creştinismul ca religie a Învierii este şi el asediat de un nou tip de paradis, unul scoborât la neputinţa noastră de a simţi Adevărul curgându-ne prin vene după Euharistie.

Raiul, aşadar, devine pe zi ce trece un obiectiv mai mult decât accesibil aici, dacă ai mulţi bani, maşină 4x4, concedii exotice (a fost ca în rai...) etc. Paralizia noastră spirituală este cu atât mai vorace de suflet cu cât se insinuează mai subtil în mintea noastră şi o transformă un vehicul al plăcerilor animalice. Peste tot vânzătorii raiului păgân ne propun metode imbatabile de fericire, bunăstare, motivaţie, bogăţie bineînţeles nemuncită, echilibru spiritual, apogeul simţurilor etc. De asemenea, anestezia totală a nervilor noştri duhovniceşti duce la un ideal fals al umanităţii, la o goană perpetuă după un ciolan tot mai mare, până la înecarea cu el. Omul nu mai visează la cer, ci la Insulele Canare, nu mai doreşte unirea cu Mirele ceresc, ci un concediu în Dubai. Reducţionismul a cuprins şi masele generând ură, invidie, răutate, hoţie şi nemulţumire.

De fapt, Sfânta Scriptură este limpede ca apa. Raiul este o realitate spirituală, în care sufletele până la judecata finală – vor gusta din bucuria cerească a Împăratului iubirii răstignite, dacă vor renunţa la plăcerile trupului sau le vor transfigura roditor în jertfă, dacă vor răstigni ura din ei şi vor învia în taină şi în iubire. Aşadar nimic din robia simţurilor, din plăcerile vremelnice ale acestei lumi, din satisfacţiile pământului sau ale trupului nu are loc acolo. Raiul înseamnă locul dumnezeiesc de unire cu Hristos, Biserica luminii veşnice (sfinţii vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor), cămara de nuntă şi de unire a sufletului mireasă cu Mirele ceresc, postul veşnic în care vom intra hrănindu-ne deplin doar cu Hristos, muzica cerească a cohortelor de îngeri ai lui Dumnezeu, Liturghia sfântă a bucuriei şi a dăruirii de sine Treimii celei de o fiinţă.

Cine nu iubeşte postul, Dumnezeu nu îl forţează să postească o veşnicie. Cine se plictiseşte la două ore de Liturghie, nu va fi silit să stea o eternitate la Liturghia veşnică. Cine urăşte pe preoţi nu va intra în Biserica preoţiei nemuritoare. Cine batjocoreşte adevărurile Evangheliei nu va putea asculta în veac Cuvântul cel ziditor. Cine ridiculizează smerenia, nu va avea nicio şansă să stea într-o adunare de oameni smeriţi până la moarte. Cine nu se pocăieşte sincer pentru păcate, cum va putea sta în soborul cel veşnic al celor care au plâns toată viaţa pentru păcatele lor?

Da, raiul ne este accesibil încă de aici, însă nu-l vom găsi niciodată dacă nu-l vom căuta în Biserică prin rugăciune şi în inimile noastre printre lacrimi. Raiul nu este culmea simţurilor, ci anularea lor în favoarea simţirii Duhului Sfânt. Raiul este lipsa sclipiciului materiei oarbe, absenţa nichelului de pe balustrada inimii, penuria totală a materiilor care strălucesc (aur, argint, pietre scumpe), căci totul în rai este trasparent luminii celei pururea fiitoare a harului dumnezeiesc. Toată frumuseţea acestei lumi poate fi o icoană relativă şi imperfectă a bunătăţilor veşnice. Dacă însă vom dori o viaţă întreagă paietele strălucitoare ale acestei lumi, nu vom primi mărgăritarul cel nemuritor.

Acum vreo zece ani am plecat la colindat cu părinţii în prima zi de Crăciun la un preot din Tg. Neamţ, bun prieten cu tata. Aveam în portbagaj toată mâncarea pentru sărbători. Era un conglomerat de bunătăţi, şi acum salivez gândindu-mă. Salată de boef, piftii felurite, friptură, cârnaţi, caltaboş, pastramă, sarmale, ce mai, ce mănâncă românul de Crăciun după 40 şi ceva de zile de post adevărat. Mama muncise din greu la deliciile ascunse în platouri. Am colindat şi apoi am stat vreo oră la părintele cu pricina, bucurându-ne de colinde şi de vin fiert. Când am ajuns la maşină, am remarcat că portbagajul fusese forţat cu o ţeavă, ceva, şi toate sacoşele dispăruseră. Am chemat poliţia, care ca de obicei s-a întins la declaraţii absurde şi la birocraţie ineptă, fără a pleca pe urmele hoţilor. După vreun an, poliţiştii i-au prins pe sărmanii tâlhari de bucate. Printre bătăi, aceştia au mărturisit şi despre crima „de la poarta popii”. În declaraţie, minoritarii au mărturisit: după ce au forţat portbagajul maşinii, rebegiţi de frig şi fripţi de foame, s-au aşezat la 100 de metri de maşină pe malul Ozanei şi au dat dezlegare la festin. Erau acolo expresii de genul: am mâncat bunătăţile raiului, grozăviile pământului, cea mai bună mâncare din viaţa noastră. În timp ce citeam declaraţia smulsă de la tâlhari, o lacrimă ascunsă mi-a mijit printre gene. Oamenii ăştia au primit darul de Crăciun pe care-l meritau. Mama n-a mai depus nicio plângere pentru ei, că ar fi luat încă vreo câţiva ani de puşcărie.

Am mâncat ochiuri de Crăciunul acela. Şi parcă mi s-au părut cele mai bune ochiuri din lume. Aveau şi ele un gust de rai cumva. Iar oamenii aceia, hăituiţi printre tomberoane, bucurându-se de ceea ce aruncă alţii, tremurând prin frigul imens al unei lumi care-i urăşte şi pe care-o urăsc din toată inima, posesori legitimi ai unor suflete nemuritoare, au avut şi ei o străfulgerare de rai, în gerul din noaptea sfântă de Crăciun.

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.