Eşti aici

Preoţia în teologia Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur este cel mai mare predicator al Bisericii lui Hristos şi dascălul pocăinţei, culme a teologiei şi creator al Anaforalei liturgice care a primit apoi numele lui, izvor al exegezei biblice şi începător al oratoriei creştine.

Viaţa

S-a născut în Antiohia din părinți nobili: tatăl său, Secundus, ofițer superior în armata imperială, a murit la scurt timp după nașterea sa, astfel încât Ioan a fost crescut de mama sa, Antuza, care era creștină. A fost botezat în 370 și hirotesit citeț. A primit educația pe lângă mentorul păgân Libanius, apoi a studiat teologia cu Diodor din Tars, timp în care a practicat o aspră asceză. Nemulțumit de acestea, devine pustnic (cca. 375 d. Hr.) și rămâne retras până când sănătatea sa precară îl silește să se întoarcă în Antiohia.
A fost hirotonit diacon în 381 de către Sfântul Meletie al Antiohiei, iar mai apoi preot în 386 de către episcopul Flavian I al Antiohiei. De-a lungul a doisprezece ani, a devenit foarte cunoscut datorită predicilor sale. Sfântul Ioan insista foarte mult asupra teologiei aplicate, adică asupra filantropiei teologice sau milosteniei . El se îngrijea foarte mult de nevoile duhovnicești și materiale ale săracilor. A predicat mult împotriva abuzurilor celor bogaţi şi al luat apărarea celor săraci şi nedreptăţiţi de un sistem aristocratic şi sclavagist.
În urma unei revolte a antiohienilor care se cerea pedepsită cu moartea de împărat, Ioan intervine pe lângă împăratul Teodosie I în favoarea oamenilor, deşi aceştia erau vinovaţi de crimă de lesmajestate, statuile împăratului și ale familiei sale fiindf distruse. De-a lungul Postului Mare, în anul 397, Sf. Ioan ține 21 de predici în care arată poporului greșelile pe care le făcuse. Acestea au avut o influență extraordinară asupra multora: mulți păgâni s-au convertit la creștinism în urma acestora. Cu această ocazie, răzbunarea împăratului Teodosie nu a fost atât de aspră pe cât putea fi: acesta s-a mulțumit să schimbe statutul legal al cetății cu unul inferior.
În anul 397, Sf. Ioan a fost chemat de împărat să devină episcop de Constantinopol. A vândut toate mobilele şi obiectele de lux ale palatului arhieresc, iar banii i-a folosit pentru mesele săracilor. Biografii săi afirmă ca avea grijă de câteva mii de săraci care veneau zilnic la biserica unde slujea cerând hrană.
Aceasta i-a adus popularitatea în rândul poporului, dar nu și pe cea a bogaților și clerului superior. Reforma clerului pe care acesta o întreprinde i-a adus nemulțumiri în rândul acestuia. El le-a cerut predicatorilor itineranți să se întoarcă, fără nici o plată, la bisericile unde fuseseră rânduiți să slujească. În general, el impunea preoţilor un statut financiar egal cu a credincioşilor lor, sancţionând orice derapaj. Nu cerea nimănui ceea ce el nu făcea, având o viaţă de un ascetism sever şi plină de Liturghie, de rugăciune şi de predică.
Perioada petrecută în Constantinopol a fost mult mai tulbure decât cea din Antiohia. Teofil, Papă al Alexandriei dorea să aducă și Constantinopolul sub influența sa și s-a opus numirii lui Ioan în scaunul constantinopolitan. Fiind un opozant al învățăturilor lui Origen, el l-a acuzat pe Sf. Ioan de origenism. Teofil mustrase patru monahi egipteni (cunoscuți drept "Frații cei lungi") pentru că susțineau învățăturile lui Origen. Aceștia fug din Alexandria și sunt primiți de Ioan. Acesta își mai face un dușman în persoana Aeliei Eudoxia (soția împăratului Răsăritului, Arcadie) care considera că vehementa critică a Sf. Ioan la adresa extravaganței veșmintelor feminine se referea la ea.
Aşadar, Patriarhul Teofil, Eudoxia și ceilalți dușmani ai săi s-au aliat împotriva lui. Aceștia au convocat un sinod în anul 403 pentru a-l condamna pe Sf. Ioan, sub acuzația de origenism. Ca urmare a acestui sinod, este depus și exilat. Împăratul Arcadie îl recheamă însă aproape imediat, din cauza nemulțumirii poporului. Mai avusese loc și un "cutremur" în iatacul imperial (se crede că a fost vorba fie un cutremur de pământ, fie de faptul că împărăteasa pierduse o sarcină sau dăduse naștere unui prunc mort), ceea ce fusese interpretat ca un semn al mâniei lui Dumnezeu. Pacea a fost de scurtă durată. O statuie de argint a împărătesei Eudoxia a fost ridicată în apropierea catedralei Aghia Sophia. Ioan critică atunci ceremoniile de consacrare a acesteia. Vorbește împotriva împărătesei pe un ton dur: "Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși de tulbură, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui Ioan" (aluzie la ceea ce se întâmplase cu Sfântul Ioan Botezătorul). Este din nou exilat, de data aceasta în Caucaz, în Georgia, în ciuda protestelor Papei Inochentie I al Romei şi a altor arhierei.
Marele Ioan a scris o serie de scrisori care încă aveau o mare influență în Constantinopol, astfel încât a fost exilat și mai departe, la Pityus (pe malul răsăritean al Mării Negre). Nu a ajuns însă la destinație, deoarece a trecut la Domnul în timpul călătoriei. Zdrobit de bolile cronice de care suferea, ostenit şi chinuit zilnic de soldaţii care îl sileau să meargă pe jos, plin de răni şi de durere, marele glas al Bisericii s-a a cerut să fie aşezat pe cu faţă către pământ, pentru a simţi puterea lui Dumnezeu care a devenit Om pentru noi . Ultimele sale cuvinte au fost: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!"

Preoţia în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur

Importanţa teologiei marelui antiohian pentru istoria Bisericii lui Hristos este cu neputinţă de a fi supraevaluată. Întreaga retorică a Bisericii a primit veşmântul discursivităţii sale, omiletica eclesială este plină de forţa sa analitică şi comparativă, Liturghia veacurilor cereşti a primit chipul Anaforalei sale, dogmatica ortodoxă fără de analogiile marelui Hrisostom este incompletă, exegeza biblică a ajuns la culmile profunzimii hermeneutice în opera sa.
Putem spune asfel, că spiritul său retoric este o quintesenţă de valori acumulate şi dăruite prin har. Sfântul Ioan cunoştea toate valenţele discursului oratoric al strămoşilor lui de limbă greacă, filosofi şi gânditori de geniu care au marcat definitiv spiritul umanităţii. Cu simţul evidenţei, afirmăm că Ioan avea meşteşugul retoricii într-o îmbinare fascinantă de istorie şi inovaţie, pătrunzând în duhul ancestorilor, dar întrecându-i pe ei cu puterea harului lui Dumnezeu. Cuvântările lui eclesiale sunt o lecţie de istorie a retoricii greceşti şi universale şi o transcendere a acesteia în lumina slavei lui Dumnezeu. Ritmul interior al frazei, simetria armonică a cuvintelor, poetica lăuntrică a cuvintelor, elocvenţa intimă a frazei care se sfârşeşte ca un cântec de leagăn şi-i dă mireasmă liturgică, desciderea discursului la persoana a doua şi oralitatea împărăşită, interogaţia retorică care străpunge convenţionalul de ascultător, toate acestea îl fac unul dintre cei mai aleşi scriitori ai umanităţii. Avea solemnitatea homeriană a eroilor Eladei , puterea care izvorăşte din cuvânt dobândită de la Empedocle , trecea cu uşurinţă prin virtutea excelenţei în etică a lui Socrate, avea cu sine aversiunea pentru autonomia (şi implicit alienarea) cuvântului practicată de sofişti , împărtăşea cu eleganţă duhul dialectic al ideilor cu Platon, avea apetitul pentru logica formelor şi pentru persuasiune al lui Aristotel, toate acestea scăldate într-un pragmatism sfinţitor al luminii lui Dumnezeu, în care Cuvântul se întrupează în sfinţi, iar ideea devine realitate mai presus de fire. Toate valorile istoriei pe care le asumase le-a cufundat în colimvitra dumnezeiască a Evangheliei, în care Dumnezeu vorbeşte lumii, o judecă în Sângele Fiului Lui, dându-i verdict de nemurire. Gândirea lui este însă trecută şi prin focul paulin al dăruirii de sine lui Dumnezeu, aşa că el continuă şi lămureşte prin focul minţii , tainele incifrate de marele Apostol Pavel, creştinătorul Europei.
Puterea lui de a vorbi şi de a schimba vieţi pentru totdeauna, aruncându-le ca prin nişte catapulte spre rai, nu era nicidecum o volută a minţii omeneşti, ci revărsarea de dumnezeiască valoare a Duhului Sfânt în sfinţii Lui şi o întrupare duhovnicească (în Duhul) a Cuvântului în lume. Oamenii cu veleităţi retorice recunosc astfel că geniul Hrisostomului nu era nicidecum un nivel superior al sofismului grecesc, ci exprima în Taină împlinirea nous-ului în Cuvânt şi extensia Logosului în creaţie, prin Biserică.
Astfel, Ioan iterează scopul fundamental al ştiinţei cuvântului, al filosofiei şi al culturii în general, acela de a moşi (în duhul maieutic socratic) naşterea Cuvântului în oameni, adică naşterea nemuririi în creaturile muritoare care-şi zic oameni. Este ceea ce printr-o surprinzătoare intuiţie rugătoare va sintetiza Goethe spunând că Viaţa este pruncia nemuririi noastre. Umbra luminoasă a cuvintelor lui Ioan nu priveşte nicidecum realităţile mundane de putere, plăcere şi avere, ci trimite în mod nevăzut, dar irezistibil, către Împărăţia cea de dincolo de moarte, acolo unde Hristos cel mort şi înviat domneşte şi se uneşte cu oamenii, pentru veşnicie.
Una dintre armele cuvântului Sfântului Ioan era interogaţia. Predicile sale nu sunt nicidecum şi niciodată expuneri seci de concepte şi idei, ci fermentaţie fericită a mustului minţii pentru a deveni vin euharistic, prin Liturghie. Mintea omului este un altar, pe care se aduce jertfă însuşi Fiul lui Dumnezeu, Împăratul veacurilor. Ea trebuie curăţită mereu şi mereu, pentru a da naştere vieţii incubate în ea, aşteptând căldura Duhului Sfânt să sfinţească universul. Întrebarea din cuprinsul discursului lui pune pe ascultător într-o situaţie inconfortabilă, dar ascute atenţia, deschide izvoarele problematizării, devine dezbatere de sine şi ceilalţi, coboară mintea în inimă şi personalizează adânc fiecare idee, asumând istoria mântuirii în istoria ta, cel ce asculţi cuvintele raiului hrisostomic.
Tratatul său „Despre preoţie” este una dintre cele mai profunde analize teologice ale demnităţii sacerdotale şi o culme a oratoriei creştine, în care valenţele alegorice se împletesc în mod firesc cu analitica practică şi cu comparatismul biblic de sorginte antiohiană. Nimeni n-a mai scris despre preoţie şi despre Marele Preot Hristos aşa cum a scris Ioan Hrisostom. Şi aceasta pentru că a simţit cu toată fiinţa sa nobleţea şi înţelesul mântuitor, puterea de nemurire revărsată de Dumnezeu în Biserică prin Taine, mireasma de rai a preoţiei, frumuseţea cerească a Liturghiei, unirea tainică a sufletului cu Dumnezeul cel nemuritor în Euharistie. Preoţia este pentru Sfântul Ioan cea mai sublimă şi mai înaltă treaptă a acestei lumi, cerul revărsat pe pământ, oceanul iubirii lui Dumnezeu concentrat în lucrarea cutremurătoare a slujirii Lui pe pământ.
Pentru a demonstra aceste afirmaţii vom purcede a arăta câteva dintre aspectele preoţiei Bisericii, surprinse de Sfântul Ioan Gură de Aur şi aprofundate pentru viitorime în lucrările lui.

Preoţia – semnul iubirii lui Hristos

Preoţia este numită de Sf Ioan „cel mai mare semn al iubirii lui Hristos”: „Pentru ce şi-a vărsat Hristos sângele Său? Pentru ca să dobândească aceste oi, pe care le-a încredinţat lui Petru şi celor de după el (adică preoţilor)” . Şi Ioan continuă: „Postul, culcatul pe pământul gol, privegherile prelungite şi toate celelalte pot fi îndeplinite cu uşurinţă de mulţi credincioşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei. Dar când e vorba de stat în fruntea Bisericii, când e vorba de încredinţa purtarea de grijă a atâtor suflele, femeile să se dea la o parte din faţa unei slujbe atât de înalte, şi chiar cea mai mare parte din bărtbaţi. Să fie puşi în această slujbă înaltă numai bărbaţii aceia care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai înalt Saul decât iudeii la înălţimea trupului, şi chiar cu mult mai înalţi” . Şi adaugă: „pe cât de mare este deosebirea dintre necuvântătoare şi oameni, tot aşa de mare să fie şi deosebirea dintre păstor şi păcătoţi, ca să nu spunem chiar ceva mai mult” .
Sublimitatea preoţiei sacerdotale în Biserică vine din simţirea cu adevărat a prezenţei lui Hristos în ea până la sfârşitul veacurilor şi a prezenţei lui Hristos în suflet, prin rugăciune. Înţelegerea preoţiei este cu adevărat o culme a simţirii mistice a Mântuitorului în viaţa marelui Ioan. El spunea: „preoţia este o demnitate cu atât mai mare decât cea de împărat, pe cât este de mare sufletul faţă de trup” . Superioritatea preoţiei în Biserică faţă de orice altceva de pe pământ o arată Sfântul Ioan şi într-o analiză comparativă de o profunzime aparte, care a devenit definiţia universală a preoţiei în Biserică: „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om, sau înger, sau arhanghel, sau vreo altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngereşti” .
Teologia sacerdotală a Sfântul Hrisostom nu se rezumă doar la înfăţişarea acestei demnităţi cereşti a preoţiei, ci pătrunde în inima preoţiei, adică acolo unde sfântul mistic înţelege şi simte cu sufletul durerile pe care trebuie să le simtă un preot pentru credicioşii săi, puterea pe care o are să-i smulgă din moarte şi din stricăciune prin Sfintele Taine, împreună lucrarea harului cu libertatea în sacerdoţiu, primejdiile cumplite ale acestei demnităţi şi povara infinită a responsabilităţii veşniciei celorlalţi, pentru care de fapt a şi fugit de preoţie.

Preotul – născător de viaţă în Biserică

Preoţia este poarta de intrare a credincioşilor în Biserică şi în Împărăţia lui Dumnezeu. Sfântul Ioan este foarte elocvent când afirmă faptul că fără Sfintele Taine nu există mântuire în Biserică, iar administratorii, iconomii acestor Taine mari şi cereşti sunt preoţii. „Dacă nu poţi intra în Împărăţia cerurilor, de nu te naşti din noi din apă şi din Duh, dacă pierzi viaţa veşnică, de nu mănânci Trupul Domnul şi nu bei Sângele Lui, iar dacă toate acestea nu se săvârşesc altfel, decât prin mâinile acelea sfinte ale preoţilor, atunci cum vei putea fără preoţi să scapi de focul gheenei sau să dobândeşti cununile cele pregătite?” .
Una dintre ideile forţă ale Sfântului Ioan cu privire la preoţie este aceea că preoţia este paternitate duhovnicească, demnitatea de tată şi de mamă a preotului faţă de credincios. De aceea, el afirmă fără putinţă de tăgadă că preotul trebuie să simtă pentru credincioşi ceea ce simte mama pentru fiii ei, iubirea preotului faţă de fiii duhovniceşti fiind însă nu numai o iubire născătoare, ca a mamei faţă de prunci, şi o iubire întemeietoare de nemurire şi de viaţă veşnică. Duhovnicul este mama născătoare de viaţă veşnică a credinciosului, iar iubirea neţărmurită a Sfântul Pavel faţă de fiii săi duhovniceşti este un model al preoţiei în Biserică: „Pe dinafară lanţul duşmanilor, pe dinăuntru lanţul dragostei. Primul făurit din fier, al doilea din iubire, primul îl lepăda adeseori, al doilea niciodată. Şi după cum femeile care au născut şi au ajuns mame sunt legate necontenit de copiii pe care i-au născut, oriunde ar fi ele, tot aşa şi Pavel, legat pentru totdeauna cu inima de cei pe care îi născuse din nou putea să rostească: O, copiii mei pentru care sufăr durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi! Naşterile cele trupeşti durează câtăva vreme; trec după ce copilul a ieşit din pântecele mamei; cât despre naşterile cele duhovniceşti însă, nu-i aşa; durează luni întregi; uneori aceste dureri au ţinut un an întreg, şi Pavel tot n-a născut pe cei zămisliţi, în naşterile trupeşti numai trupul suferă dureri; în naşterile cele duhovniceşti durerile nu muncesc pântecele, ci sfâşie însăşi tăria sufletului” .
Maternitatea duhovnicească a păstorului de suflete arată vocaţia născătoare a preotului. Acesta trebuie să iubească pe Dumnezeu atât de mult încât să devină născător de viaţă în Duhul Sfânt prin Sfânta Taină a Botezului. Preotul, ca tată al fiilor săi duhovniceşti nu trebuie niciodată să îi abandoneze sau să-i înţarce pe aceştia, cum fac părinţii după trup, ci pururea uniţi cu cei botezaţi, să-i hrănească mereu de la Sânul cel preasfânt al Bisericii mamă, cu Sfintele Taine. „Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naşte astfel de copii, încât să aibă în ei pe Hristos? Care pântece a fost mai roditor decât acela
care a născut întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare ca, pe cei o dată născuţi şi crescuţi, dar avortaţi, să-i nască iarăşi şi să-i plăsmuiască din nou? Asta n-o poate face naşterea trupească!” .
Astfel, Ioan spune: „Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră în Duhul Sfânt, ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez. Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos, prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu, prin preoţi ajungem mădulare ale Fericitului Cap al lui Hristos... Părinţii noştri ne nasc pentru viaţa de acum, preoţii pentru viaţa viitoare” .
Sfântul antiohian vorbeşte şi despre pericolele cumplite care stau la drumul preotului şi atacă viaţa acestuia când simt slăbiciune sau păcat. Marele Ioan vorbeşte despre slava deşartă ca despre o stâncă înfricoşătoare pe marea vieţii, mai rea decât stânca sirenelor, de care s-au sfărâmat atâtea corăbii. Şi pe această stâncă a morţii sălăşluieste multe fiare omorâtoare nu de trup, ci de suflet şi de viaţă veşnică: mânia, tristeţea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, făţărnicia, uneltirea, pornirea împotriva acelora care nu ne-au făcut niciun rău, bucuria şi mulţumirea pricinuite de cusururile şi greşelile celorlalţi slujitori, mâhnirea provocată de succesele şi bunăstarea altora, dragostea de a fi lăudat, dorinţa după posturi de cinste – dintre toate aceste pătimi aceasta duce cel mai mult la pieirea sufletului omenesc, predicile rostite pentru a fi pe placul credincioşilor, linguşelile slugarnice, dezmierdările josnice, dispreţuirea săracilor, linguşirea bogaţilor, onorurile nemeritate, hatârurile vătămătoare, frica servilă, vrednică numai de cei mai ticăloşi robi, lipsa de îndrăznire, smerenia mare de ochii lumii, nu smerenia adevărată, îndepărtarea dojenirii şi a mustrării...” .
Atenţia excepţională pentru detalii şi cunoaşterea intimă a sufletului omenesc, specifice Sfântului Ioan îl fac un chirurg de geniu al patimilor omeneşti, şi mai ales a patimilor de care suferă preoţii. Viziunea sa plină de Duhul Sfânt, „care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte” e o cauterizare dureroasă a preoţiei fiecăruia, un catharsis integrator, o ardere de tot a răutăţii personale a celor care îl citesc cu sabia cea dublă a Cuvântului lui Dumnezeu care pătrunde între încheieturi şi măduvă, adică în zona de creştere a oaselor, acolo unde mobilitatea se uneşte cu fiinţa, adică purifică şi curăţeşte viitorul absolut al umanităţii. Actualitatea cuvintelor marelui preot este astăzi mai mult decât evidentă şi e o radiografie spirituală a preoţiei fiecăruia dintre noi, scrisă de Dumnezeu pe pergamentul vieţii noastre.
Sfântul Ioan examinează cu atenţie preoţia sacerdotală în Biserică şi arată că ea e o luptă pe viaţă şi pe moarte (pe viaţă veşnică şi pe moarte veşnică) pe un câmp de bătălie neprielnic, dintre suflete şi ucigaşul cel dintru început al neamului omenesc. Preoţia ca război înfricoşat împotriva iadului stăpânitor de lume este una dintre ideile forţă ale Hrisostomului în întreaga sa operă: „preoţii trebuie să fie ca şi ostaşii viteji de pe câmpul de bătaie, care luptă cu curaj şi cad cu bărbăţie”. Aşadar preoţia e o demnitate cumplită şi sublimă în acelaşi timp, cu primejdia morţii veşnice a ta şi a celor încredinţaţi ţie permanent asediind cetatea Bisericii.
O altă idee forţă a Sfântul Ioan Hrisostom în ceea ce priveşte preoţia în Biserică este capacitatea ei de a fi izvor de iertare şi de milostivire a lui Dumnezeu pentru credincioşi. Biserica, prin Sfânta Taină a Mărturisirii, anulează consecinţele Judecăţii universale, anihilează păcatele celor căzuţi în oceanul milostivirii lui Dumnezeu, dăruieşte iertarea şi înfiinţează raiul în inimile celor condamnaţi la iad. Aşa cum Dumnezeu a adus lumea din nefiinţă la fiinţă din iubirea Sa infinită, tot aşa din iubire infinită desfiinţează răul din sufletele oamenilor prin Spovedanie şi sădeşte din nou seminţele vieţii veşnice pe pustiul pârjolit de focul păcatului din sufletul omenesc. Preoţia cumpăneşte aşadar şi dăruieşte Izvorul cel pururea curgător al harului lui Dumnezeu, zdrobind puterea morţii prin Crucea lui Hristos şi dăruind viaţa şi învierea prin Euharistie. Spovedania este antidot împotriva morţii iar „Euharistia este medicamentul nemuririi”, după spusele Sfântului Ignatie Teoforul.
Această forţă a preoţiei de a sfărâma puterea morţii prin Trupul care se sfărâmă şi se împarte al Mielului lui Dumnezeu, puterea de a-L frânge pe Hristos pentru ca umanitatea să nu se frângă în moarte veşnică, este cea mai mare putere de pe pământ, căci rădăcinile ei sunt în ceruri, la Tronul slavei lui Dumnezeu. Pocăinţa în Biserică şi plângerea păcatelor este aşadar medicina vieţii celei nemuritoare , chirurgia care extirpează cancerul păcatului şi terapia cea sfântă cu veşnicie: „Ai păcătuit? Intră în Biserică şi şterge-ţi păcatul. Nu-i aşa că ori de câte ori cazi când mergi pe drum tot de atâtea ori te ridici? Fă tot aşa ori de câte ori păcătuieşti. Nu deznădăjdui! Ai păcătuit a doua oară, pocăieşte-te a doua oară ca nu cumva din pricina trândăviei să cazi desăvârşit din nădejdea bunătăţilor ce-ţi stau în faţă. De eşti la adânci bătrâneţi şi păcătuieşti, intră în Biserică, pocăieşte-te! Biserica e spital, nu tribunal! Nu-ţi dă pedeapsă pentru păcate, ci iertare pentru păcate” .
Iar în alt loc, Sfântul Hrisostom spune: „Dacă noi ne vom aminti păcatele, Dumnezeu le va uita, iar dacă noi le vom uita, Dumnezeu şi le va aminti”.
Un alt aspect al preoţiei este responsabilitatea uriaşă faţă de valorile pe care Dumnezeu le-a lăsat în oameni şi care trebuie să fie făcute să rodească. Preotul va fi judecat cumplit dacă nu a stimulat şi cultivat în oameni dorul după Dumnezeu în conformitate cu vocaţia fiecăruia şi cu darurile primite de la Creator. Această demnitate grea este cu atât mai mare pentru episcop: el trebuie să discearnă în Duhul Sfânt pe fiecare preot şi să cumpănească darurile fiecăruia spre mântuirea credincioşilor care sunt atât de diferiţi, dar şi să stăvilească patimile fiecăruia: „ce trebuie să facă episcopul când are de luptat cu atâtea vânturi? Cum va ţine piept atâtor valuri? Dacă rânduieşte lucrurile după dreapta judecată, îi face vrăjmaşi şi inamici şi ai lui şi ai celor numiţi de el, pe toţi cei care au propus pe alţii. Şi aceştia încep să-i facă episcopului fel de fel de şicane. Stârnesc în fiecare zi tulburări, batjocoresc în fel şi chip pe cei numiţi de el. Episcopul se aseamănă atunci cu un căpitan de corabie, care are în corabie piraţi, care mereu îl atacă şi pe el, şi pe corăbieri şi pe călătorii de pe vas” .

Preoţia ca legătura oamenilor cu Dumnezeu

Sfântul Ioan spune că preoţia este un lanţ de aur de la pământ la cer care leagă raiul de lume şi pe Dumnezeu de oameni. Această conştiinţă a legăturii indestructibile dintre Hristos şi Biserica Sa, prin preoţie, a fost testamentul teologic al vieţii marelui Hrisostom. Sfântul Ioan a lucrat toată viaţa sa conştient şi simţitor al acestei legături întemeietoare de viaţă dintre Hristos şi Biserică şi a simţit primejdia uriaşă din partea celui rău care doreşte să separe Trupul de Cap, adică Biserica de Hristos, prin exilarea Mântuitorului în ceruri şi prin dorinţa de putere şi de stăpânire a oamenilor. Pentru acest adevăr, al prezenţei lui Hristos în Biserică până la sfârşitul veacurilor, Sfântul Ioan şi-a dat viaţa sa pământească. Legătura dintre Hristos şi Biserică este singura care ne salvează de la moartea veşnică prezenţa şi stăpânirea lui Hristos în Biserică este Nădejdea slavei (Hristos în noi – nădejdea slavei – Coloseni 1, 27), singura ancoră de scăpare din robia morţii şi a neantului. Conştiinţa vremelniciei acestei lumi şi a stării noastre de moarte în Hristos l-a împiedicat pe Ioan să dea vreo însemnătate lumească vredniciei preoţeşti, care este demnitatea eshatologică prin excelenţă: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). Astfel, Ioan afirmă realitatea consanguinităţii noastre cu Dumnezeu în Trupul lui Hristos care este Capul Bisericii şi care este nedespărţit de Trupul Lui în veşnicie. „Precum, dacă tai capul de trup, moare şi trupul, moare şi capul împreună cu el, tot aşa Biserica moare fără Hristos şi Hristos moare fără Biserică”. Aceste cuvinte de o îndrăzneală deschizătoare de cer arată iubirea hrisostomului pentru Hristos până la moarte şi până în veşnicie şi simţirea mistică a prezenţei Mielului lui Dumnezeu în viaţa şi slujirea lui preoţească.

Preotul slujitor al Cuvântului

Necesitatea puterii cuvântului pentru fiecare preot este evidenţiată mereu de către Sfântul Ioan în scrierile sale. Predica este lucrarea cea mai complexă a preotului alături de săvârşirea Jertfei celei sfinte, şi ea trebuie săvârşită mereu în lucrarea misionară a preotului, pentru că ea este puterea lui Dumnezeu dăruită lumii, care lucrează minuni nevăzute în sufletele oamenilor care se întorc la Dumnezeu: „Dacă am avea puterea să facem minuni, nici n-am mai avea nevoie de predică; dar pentru că n-a rămas în noi nici urmă din puterea facerii de minuni şi pentru că din toate părţile ne atacă duşmani mulţi şi nenumăraţi, este neapărată nevoie să ne întărim cu puterea cuvântului, cu puterea de a predica, pentru ca să nu fim loviţi de săgeţile vrăjmaşului, ci să-i lovim noi pe ei” . Predica însufleţită şi plină de teologie este aşadar făcătoare de minuni, pentru că înfiinţează în inimile credincioşilor mireasma harului dumnezeiesc şi aprind dorul sfânt după Hristos în viaţa acestora.

Preotul – luptător împotriva diavolului

Diversitatea vrăjmaşilor Bisericii, atacurile furibunde din exterior şi din interior, viclenia extensivă a îngerului căzut care atacă Biserica, slăbiciunea firii omeneşti, mulţimea de opinii şi de educaţii între credincioşi, stigmatul cel greu al păcatului care răneşte umanitatea dinlăuntru, toate acestea trebuie contracarate de preot în lucrarea sa de nemurire a credincioşilor în Hristos. De aceea, Sfântul Ioan arată că preotul trebuie să fie tuturor toate, îmbrăţişând lumea în iubire şi luptând „cu toate armele lui Dumnezeu” pentru scăparea credincioşilor din mâna „lupului celui înţelegător”.
„Cel care se luptă cu toţi aceşti duşmani, trebuie să cunoască felul de luptă al fiecăruia. Preotul trebuie să fie şi arcaş, şi aruncător cu praştia, şi căpetenie, şi ostaş şi general, şi pedestraş şi călăreţ, să ştie să se lupte şi pe mare şi pe metereze”.
Lupul cel înţelegător (lykos noetos), din rugăciunea Sfântul Ioan Gură de Aur dinaintea Sfintei Împărtăşiri, este diavolul, despărţitorul, adică lupul care lucrează în minte, lupul inteligibil, lupul înţeles cu mintea şi nevăzut, care schimbă mintea şi o transformă în ţărână prin patimi. Traducerea „lupul cel nevăzut” amputează semnificaţia teologică a expresiei hrisostomice. Metafora teologică a lupului lucrător în minte este preluată din revelaţia dumnezeiască, din cuvintele Mântuitorlui: „Păstorul cel Bun îşi pune viaţa pentru oile Sale, iar cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile, Cel plătit fuge pentru că este plătit şi nu-l doare inima de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ele mă cunosc pe Mine, precum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl, şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele”(Ioan 10, 11-15).
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte mai ales despre pericolul lăuntric din Biserică, adică de oamenii fără vocaţie care văd preoţia ca pe o slavă a acestei lumi sau ca pe o sursă de bani, şi care rănesc cumplit oile prin nepăsarea şi patimile lor, fiind lupi îmbrăcaţi în piei de oaie: „Dacă preotul nu cunoaşte toate felurile de luptă, diavolul ştie să răpească oile, că bagă înăuntrul Bisericii pe tâlharii săi prin acea parte pe care preotul n-a păzit-o bine” . Lipsa de vocaţie şi nepăsarea faţă de cele sfinte, rutina slujirii şi căderea în iubirea de bani sunt cele mai cumplite fiare care rănesc Trupul Bisericii lui Hristos, căci dacă un creştin este pătimaş, sau păcătos, îşi face rău doar lui şi celor din jurul său, însă dacă un slujitor al lui Dumnezeu are aceste năravuri, strică şi distruge mulţime mare de credincioşi.
Înfricoşata responsabilitate a preotului îşi are înţelesul în judecata lui Dumnezeu care va discerne parte de vină a fiecăruia în viaţă, dar şi osteneala preotului în salvara lor. Preotul este responsabil de viaţa veşnică a credincioşilor, de nemurirea lor, de fericirea lor eternă sau de osândirea lor pentru vecie. Sfântul Ioan este foarte tranşant când vorbeşte despre osânda preotului nepăsător sau nepriceput: „Cât prăpăd şi cât foc se adună pe ticălosul cap al preotului pentru fiecare suflet pierdut, nu-i nevoie s-o afli de la mine, că tu însuţi ştii bine aceasta” .

Preotul – educator al credicioşilor spre nemurire

Sfântul Ioan aseamănă misiunea preotului cu educaţia copiilor de către părinţii lor şi presupune stăruinţă necontenită, iertare la nesfârşit, iubire totală şi nestrămutată, răbdare şi înţelegere a suferinţei şi a neputinţei, capabilitatea de a te transpune în inima şi viaţa celui căruia îi vorbeşti, simţire a dorinţelor acestora etc. „Aşa trebuie să se poarte preotul cu credincioşii săi, precum se poartă un părinte cu copiii lui mici de tot. După cum părinţii nu se supără pe copilaşii lor când aceştia îi ocărăsc, îi lovesc sau când plâng, dar nici nu se îngâmfă, când râd sau când vorbesc cu drăgălăşenie, tot astfel nici preotul nu trebuie să se îngâmfe când credincioşii îi laudă predicile, dar nici să cadă abătut de durere când e criticat fără temei” .
Preotul reconstituie aşadar spiritual pruncia ontologică a umanităţii, prinde de mână pe oameni şi-i duce în raiul Hristos, păstrează deschide rănile Mielului ceresc pentru ca Sângele lui Dumnezeu să curgă şi să vindece de moarte umanitatea. Preoţia e creşă a veşniciei şi şcoală a Duhului Sfânt, unde oamenii învaţă să trăiască veşnic în Hristos, Cuvântul cel nemuritor al lui Dumnezeu.
Marele Ioan Gură de Aur insistă asupra curăţiei preotului ca şi premisă fundamentală a sălăşluirii lui Hristos în El. Puritatea inimii, ochiul fără de patimă, sufletul de prunc fără de viclenie, sunt condiţii sine qua non ale preoţiei lucrătoare în Biserică. mai mult decât atât, preotul trebuie să fie biserică sfinţită a Duhului Sfânt pentru a dărui şi credincioşilor harul cel dumnezeiesc prin Sfintele Taine. Ioan aminteşte în prologul Omiliilor sale de la Matei despre marii teofori ai umanităţii şi felul în care Dumnezeu a scris pe pergamentul de iubire al inimilor lor Scriptura cea dumnezeiască:
„Dumnezeu n-a vorbit prin Scriptură cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu. ... Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi care eram datori să vieţuim atât de curat încât să nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie, să fi dat Duhul inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieri. Ba dimpotrivă dispreţuim Scripturile socotindu-le zadarnice şi fără rost, agonisindu-ne mai mare osândă .

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai mare predicator al Bisericii lui Hristos, mintea cea sfântă a Duhului Sfânt, potir preacurat de Taine cereşti plin ochi de Sângele lui Dumnezeu, inimă preacurată sângerând de dorul Mirelui Ceresc, purtând cu înţelepciune tezaurul harului dumnezeisc prin care a străpuns cerurile Tainelor lui Dumnezeu şi le-a adus pe pământ în cuvintele Cuvântului ceresc. Elocinţa lui, purtând şi plinind toate minţile strălucitoare ale antichităţii , filosofia greacă pe care a supus-o şi a sfinţit-o în dogma mântuitoare, oralitatea practică mântuitoare în care metafora slujeşte cu frică şi cu cutremur scopul mântuirii oamenilor, nedevenind niciodată exerciţiu stilistic sau livresc, toate acestea împreună cu o viaţă închinată Liturghiei l-au făcut să devină trâmbiţa veacurilor ce vesteşte pocăinţa, adică desfiinţarea răului din lume prin harul Celui răstignit. Cunoaşterea deplină a Sfintelor Scripturi, ascultarea în har şi în adevăr a cuvintelor Sfântului Pavel, asceza inimii şi pruncia duhovnicească, dreptatea necruţătoare cu relele acestei lumi, duhul de jertfă prin care s-a frânt pe altarul de iubire al Celui răstignit, lumina învierii care i-a inundat fiinţa în fiecare clipă prin Liturghie sunt doar câteva raze ale acestui soare strălucitor al Bisericii. În talerul istoriei, fiecare preot slujitor de cele cereşti se poate cântări pe sine în neputinţa şi vremelnicia sa, cu Marele Preot Ioan, sluga cea sfântă a Marelui Arhiereu. În această judecată interioară de sine, toţi şi fiecare vom ajunge la smerenia cea întemeietoare de viaţă văzând cât suntem de mici faţă de acest Potir preacurat al Duhului Sfânt.

1. Ex Cuvânt despre milostenie, în Puţul şi împărţirea de grâu, Cuvântul al 13-lea despre pocăinţă, Buna Vestire, 1995,, p. 374.
2. Cf. W.R.W. Stephens, Saint Chrysostom: His Life and Times, Elibron Classics, 2005, p 104.
3. W.K.C. Guthrie, The History of Greek Philosophy, Cambridge University Press, 1969, p 400-418.
4. Thomas Harrick, The History and Theory of Rhetoric – An Introduction, Allyn and Bacon, Boston, 2005.
5. Rosamont Kent Sprague, The Older Sophists, Hackett Publishing Company.
6. Margaret Mary Mitchell, The Heavenly Trumpet – John Chrysostom and the Pauline interpretation, Westminster John Knox Press, Kentucky, 2002, p 99.
7. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 52.
8. Ibidem, p. 55.
9. Ibidem.
10. Ibidem, p. 71.
11. Ibidem, p 75.
12. Ibidem, p. 78.
13. Idem, Omilii despre Pocăinţă, p. 4.
14. Omilii despre pocăinţă, p. 16.
15. Despre preoţie, p. 78.
16. Ibidem, p. 85.
17. Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărţirea de grâu, Cuvântul al 13-lea despre pocăinţă, Buna Vestire, 1995, p. 124.
18. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre Pocăinţă, E.I.B. M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 24.
19. Idem, Despre preoţie, p. 102.
20. Despre preoţie, p. 131.
21. Ibidem, 132.
22. Ibidem, p. 148.
23. Ibidem, 154.
24. Sf. ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, pp. 15-16.
25. Robert Louis Wilken, John Chrysostom and the Jews: Rhetoric and Reality in the Late Fourth Century, University of California, Berkeley Press, 1983,

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.